Priveşte înapoi cu mândrie: revoltele antisistem din toamna anului 1956

Se împlinesc zilele acestea 60 de ani de la Revoluţia maghiară, moment de cotitură în istoria politică a secolului trecut. ’56 (Ungaria), ’68 (Cehoslovacia), ’80 (Polonia) și ’89 (Europa de Est) am putea spune că au fost, cu tot dramatismul lor, un fel de 4 din 45 (de ani), numerele câștigătoare ale unei loterii a vizelor pentru ieșirea din totalitarism. Dintre toate, Revoluţia maghiară a însemnat încercarea cea mai dramatică pentru sistemul comunist est-european. Au confirmat-o politologii și au intuit-o jurnaliștii de la Time, când, la finele lui 1956, au desemnat „Luptătorul pentru libertate maghiar“ drept om al anului. Bilanţul victimelor: 2.500 de morţi în rândul revoluţionarilor, 725 în rândul militarilor sovietici şi peste 200.000 de refugiaţi. Plus trezirea la realitate a multora dintre susţinătorii ideologiei comuniste.

După șase decenii, memoria se atrofiază, amintirile se răresc și emoţiile se mai sting. Nu e, însă, înţelept să uităm, cu atât mai mult cu cât Revoluţia maghiară a avut, în mai multe privinţe, un impact major și în România. Solidaritatea de la noi cu cele întâmplate în Ungaria, în toamna anului 1956, a fost cea mai importantă mișcare antisistem de după sosirea tancurilor sovietice.

„Dragi tovarăși, în Republica Populară Ungară au avut loc evenimente grave“

Așa începea circulara Comitetului Regional PCR Banat din 24 octombrie 1956, emisă la ora 23.20, pentru „a spori vigilenţa organelor și organizaţiilor de partid“ după declanșarea revoltelor din ţara vecină.

În România anului 1956, lucrurile stăteau ceva mai rău ca de partea cealaltă a Cortinei de Fier. Era cam ca în bancurile cu Radio Erevan: TVR avusese prima emisie oficială, dar sporea mijloacele de propagandă ale regimului; România devenise membră UNESCO, dar bună parte din elita culturală și știinţifică a ţării era prin pușcăriile politice, în exil sau pusă sub index; sovieticii ne restituiseră o parte a tezaurului (Cloșca cu puii de aur, manuscrise, picturi și colecția numismatică a Academiei), dar mai era mult până departe.

România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej avea unul dintre cele mai dure sisteme represive, cu arestări masive și pușcării politice suprapopulate. Frica și lupta zilnică pentru mâncare ale celor de afară dădeau tonul vieţii. Ţara era izolată, cu un nivel de dezvoltare și standarde de viaţă foarte scăzute.

Câteva preţuri din magazinele orașelor mari ale vremii (salariul mediu lunar al unui muncitor era de 300-400 de lei): carnea de vită: 10-15 lei/kg, salamul: 16-24 lei/kg, margarina: 16 lei, uleiul de rapiţă sau de floarea-soarelui: 15-18 lei, conserva cu carne: 24-36 lei/kg, o găină întreagă: 25-30 lei, franzela: 6 lei/kg, pâinea neagră, la cartelă: 2 lei/kg, un corn: 0,15 lei, făina: 8 lei/kg, zahărul, la cartelă: 9,50 lei/kg, bomboanele: 22-40 lei/kg, merele: 2-5 lei/kg, un costum de haine bărbătesc din stofă de calitate: 1.100-1.200 de lei, un costum de haine bărbătesc din stofă inferioară: 600-850 de lei, pantaloni din stofă inferioară: 240-300 de lei, un palton: 700-1.200 de lei, o salopetă de lucru: 12 lei, cămașa simplă de calitate inferioară: 38-60 de lei, indispensabili: 9-15 lei, ciorapi: 4-18 lei, pantofi bărbătești de calitate inferioară: 180-220 de lei, bocanci: 160-190 de lei, sandale: 120-140 de lei, pantofi de tenis: 60-70 de lei, cureaua de pantaloni: 40 de lei, săpunul de faţă (50 de grame): 3-4 lei, periuța de dinţi: 9-12 lei, pasta de dinţi: 4-6 lei, un ceas de fabricaţie occidentală: 1.000- 1.300 de lei, un ceas de fabricaţie românească: 800-900 de lei, un ceas Pobeda, de fabricaţie sovietică: 600-700 de lei, o bicicletă  Wanderer, fabricată în RFG: 1.500 de lei, o bicicletă Turist, fabricată în Cehoslovacia: 1.200 de lei, o bicicletă Victoria, fabricată în România: 800-900 de lei, un aparat de radio: 1.100 de lei.

În parc cu dușmanul

Ghinionul Europei de Est a fost că sovieticii au fost proști colonizatori. Prezenţa lor, deloc prietenoasă, crea aversiune în rândul populaţiei. Îi întâlneai peste tot: pe străzi, în parcuri, în magazine. Gările erau controlate și populate de militarii sovietici. În cinematografe rulau preponderent producţii sovietice. Știinţa sovietică era prezentată drept cea mai evoluată din lume și în facultăţi se preda marxism și limba rusă. În școli se intona imnul sovietic și posturile locale de radio preluau emisiunile de la Radio Moscova. În plus, sovieticii ocupaseră discreţionar multe clădiri emblematice ale orașelor, evacuându-i pe civilii care locuiau în ele.

„În perioada studenţiei mele, la Timișoara erau foarte mulţi ruși care se cazaseră împreună cu familiile în oraș. Studenţii erau iritaţi de prezenţa lor, mai ales văzându-i cum se plimbă pe stradă. Ne simţeam trăind într-o ţară subjugată, ocupată și exploatată, o ţară la dispoziţia acestora“, povesteşte Muţiu Caius, în volumul „Prin meandrele istoriei“ (Ariergarda, 2014).

Primul domino: revoltele din Polonia și Revoluţia maghiară

Stalin murise de trei ani. Golul lăsat în urma sa trebuia umplut. Nikita Hrușciov, noul lider de la Kremlin, încerca să pună ordine în disputele ideologice și să tranșeze lupta tot mai aprigă de la vârful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Așa că, în februarie 1956, face pasul decisiv: organizează Congresul PCUS și ţine faimosul său „discurs secret“ („Despre cultul personalităţii și consecinţele ei“), un maraton oratoric de patru ore, în care condamnă violent cultul personalităţii lui  Stalin, epurările și crimele comise în anii cât generalissimul a condus URSS. Istoricul discurs, însă, n-a fost făcut public integral decât la următorul dezgheţ politic, în 1989.

Delegaţii prezenţi la congres rămân perplecși, nimeni neștiind ce va urma și, mai ales, ce e de făcut. Urmează informarea publicului și o perioadă de destindere similară celei postglasnost din a doua jumătate a anilor 1980, cea care a dus în cele din urmă la căderea, una câte una, a regimurilor comuniste din Europa de Est.

Denunţarea crimelor lui Stalin a avut însă efecte diferite în ţările-satelit ale URSS. Bunăoară, Iosip Broz Tito, președintele de atunci al Iugoslaviei și inamicul public numărul unu al lagărului socialist, devine brusc un partener de nădejde al sovieticilor. Reformiștii Imre Nagy și Wladislaw Gomułka, însă, dau bătăi de cap Moscovei, procesul de destalinizare amplificând și mai mult ruptura existentă între linia dură și cea liberală din conducerile partidelor comuniste ale Ungariei și Poloniei.

Proletariatul anticomunist

Totul a început la Poznan. Orașul, cu vreo 400.000 de locuitori, era printre cele mai mari din Polonia. Uzina metalurgică „I.V. Stalin“, cu tradiţie și cea mai mare din oraș, avea 13.500 de muncitori. Tot mai nemulţumiţi de condiţiile de muncă și mai critici la adresa sistemului politic. Tensiunea creștea. Au apărut și primele ameninţări cu proteste.

În dimineaţa zilei de 28 iunie, puţin după ora șase, mai bine de trei sferturi din muncitorii uzinei au ieșit în stradă. Au dat jos tabla de la intrare, pe care era scris numele lui Stalin, și au trecut la revendicări economice („Vrem mărirea salariilor!“, „Pâine și libertate!“ ș.a.), dar și politice („Jos dictatura!“, „Jos cu rușii!“, „Vrem alegeri libere!“, „Religie în școli!“). Transportul în comun a fost oprit.

În jurul orei nouă, mulţimea, care număra circa 100.000 de suflete, a ocupat sediul partidului unic și al administraţiei locale. Unii au plecat apoi spre închisoare, unde, după dezarmarea fără prea multă rezistenţă a paznicilor, au eliberat peste 250 de deţinuţi politici. Alţii au mers și au dat jos instalaţiile de bruiaj de pe clădirile pe care fuseseră amplasate. Un alt grup arunca dosare din clădirea tribunalului, iar tovarășii de luptă le ardeau în stradă. Alţii s-au dus la Târgul Internaţional din oraș pentru a duce mesajul lor și oamenilor de afaceri străini aflaţi acolo.

Manifestanţii se adună la sediul Ministerului Apărării și încearcă să îl ocupe. Apar primele ciocniri cu autorităţile și primele baricade, construite din tramvaie răsturnate. Armata primește ordin să tragă. Între timp, însă, crește numărul de arme aflate la civili, aduse de la închisoare, de la școlile militare și din depozitele poliţiei dezarmate. Sosesc și forţele de securitate ale  armatei. Lupta devine mai intensă: se trage de pe acoperișuri, din subsoluri, de la ferestrele clădirilor. În locurile-cheie ale orașului sunt amplasate tancuri. Numărul morţilor și răniţilor crește. Seara e declarată starea de necesitate, dar luptele durează până a doua zi și au loc în peste treizeci de puncte ale Poznanului. În cele din urmă, revolta este înăbușită. Bilanţul luptelor de stradă: peste 60 de morţi și peste 600 de răniţi, în majoritate muncitori.

„Golanii“ Budapestei

La 5 august 1956 este schimbată aripa stalinistă din conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP). Gomułka revine în partid și propune reforme democratice. Sovieticii nu văd cu ochi buni evoluţiile de la Varșovia și ameninţă cu o intervenţie militară. La o plenară a PMUP din 19 octombrie, aripa reformatoare a lui Gomułka propune, fără acordul sovieticilor, schimbări radicale în echipa de conducere a partidului. Moscova nu crede în lacrimi și își pune unităţile militare staţionate pe teritoriul Poloniei în stare de luptă încă din preziua plenarei PMUP. În ciuda presiunilor sovietice, schimbările propuse au loc.

Pe fondul acestor evenimente, studenţi politehniști de la Budapesta organizează, la 22 octombrie, o adunare extraordinară pentru a-și manifesta nemulţumirea faţă de politicile educaţionale. Este adoptată o hotărâre în 16 puncte, care cerea, printre altele, retragerea trupelor sovietice din Ungaria, alegeri libere, cu participarea mai multor partide și libertate de expresie. Ședinţa s-a întins până târziu în noapte și, în zorii zilei, studenţii au decis că după masă vor ieși în stradă pentru a-și spune păsul și pentru a-și manifesta solidaritatea cu poporul polonez.

Pe 23 octombrie, demonstraţia a fost aprobată de conducerea de partid în ultima clipă. Rândurile manifestanţilor plecaţi de la Politehnică s-au îngroșat tot mai mult. Studenţii au împărţit manifeste și au defilat în liniște, fără a scanda sloganuri. La ora 15.00, mulţimea s-a adunat în Piaţa Bem. S-au depus coroane, s-au citit cele 16 puncte ale hotărârii adoptate în noaptea care trecuse, s-au recitat poezii și le-a vorbit celor 50.000 de protestatari scriitorul polonez Zbigniew Herbert. A fost tăiată din drapelul Ungariei stema în stil sovietic. Steagul găurit a devenit simbolul revoluţiei.

Mulţimea a luat-o spre clădirea Parlamentului, unde, după unii martori, se adunaseră deja 200.000 de persoane. Mulţimea cere independenţă faţă de sovietici. Mii de oameni au pornit spre radioul public, pentru a fi citite pe post cele 16 revendicări. Securitatea (AVH) a oprit însă demonstranţii să intre în clădire. Ernő Gerő, secretar general al partidului, are seara o  intervenţie la radio și spune despre demonstranţi că sunt o gloată, declarându-le astfel, practic, război.

Vorbele lui Gerő au însemnat gaz pe foc: o mulţime tot mai numeroasă a dărâmat, la 21.30, statuia lui Stalin. În același timp, demonstranţii strânși la sediul radioului scandau sloganuri antisistem. În replică, Securitatea a tras în mulţime. Soldaţii, revoltaţi că s-a tras în tinerii neînarmaţi, au trecut de partea manifestanţilor și le-au dat arme. A început asaltul Radioului, a cărui clădire a fost ocupată de demonstranţi în zorii zilei de 24 octombrie.

Luptele au continuat și sovieticii au anunţat că, la solicitarea conducerii de la Budapesta, vor participa la înfrângerea „contrarevoluţiei“. Pe 2 noiembrie se dă un anunţ la Radio Kossuth: „În mod regretabil, pe 31 octombrie și 1 noiembrie, noi unităţi militare au trecut graniţa Ungariei“. Trupele sovietice au închis Aeroportul Ferihegy din Budapesta și graniţa dintre Austria și Ungaria.

În dimineaţa zilei de 4 noiembrie, începând cu ora patru, sovieticii pun în aplicare acţiunea militară „Vâltoarea“, de înăbușire a Revoluţiei maghiare și de anihilare a nou înfiinţatei Armate a Poporului din Ungaria. Între orele șase și opt dimineaţa, 43 de persoane, în frunte cu premierul Imre Nagy, au primit azil politic la ambasada Iugoslaviei. Sovieticii ocupă clădirile Parlamentului, a Ministerului de Interne și a Ministerului Apărării. Locuitorii Budapestei opun rezistenţă, dar efectivele și forţa militară a sovieticilor este copleșitoare și, la 6 noiembrie 1956, acestea anihilează și ultimele grupuri de rezistenţă maghiară din provincie. Cinci zile mai târziu este învinsă și cea mai rămas din rezistenţă budapestană, punându-se capăt astfel Revoluţiei maghiare.

Grupul Imre Nagy la Snagov

În zorii zilei de 4 noiembrie 1956, la aflarea veștii că trupele sovietice au invadat Ungaria, premierul Imre Nagy s-a adresat naţiunii ungare printr-o scurtă intervenţie la radio, după care, împreună cu colegii lui, a cerut azil politic la ambasada Iugoslaviei. Pe 22 noiembrie, primind garanţii că nu vor păţi nimic, membrii grupului părăsesc ambasada iugoslavă, dar sunt reţinuţi de oamenii serviciilor secrete sovietice, asistaţi de noile autorităţi ungare, și transportaţi, sub escortă, în România, la Snagov.

În urma deciziei comune a conducerilor de partid din Ungaria și Uniunea Sovietică, la 14 aprilie 1957, Imre Nagy este arestat și transportat la Budapesta. Au început investigaţiile și procesul. Nagy respinge toate acuzaţiile. După mai multe amânări, pe 15 iunie 1958 este condamnat la moarte. Imre Nagy a negat legitimitatea demersului juridic și nu a cerut clemenţă.

Sentinţa a fost executată a doua zi dimineaţă, în curtea Penitenciarului Naţional din Budapesta, unde l-au și înmormântat. În februarie 1961, corpul neînsufleţit al fostului premier este mutat într-un cimitir, într-un mormânt anonim. La presiunea forţelor de opoziţie, guvernul ungar permite exhumarea și reînmormântarea solemnă a fostului premier ungar și a colegilor săi martiri. Procesiunea din 16 iunie 1989 a constituit unul dintre evenimentele-cheie din istoria tranziţiei post-comuniste a Ungariei. La 6 iulie 1989, Imre Nagy a fost reabilitat și juridic.

Însemnările sale din perioada în care a fost reţinut de autorităţile române la Snagov pot fi citite în cartea „Însemnări de la Snagov. Corespondenţă, rapoarte, convorbiri“ (Polirom, 2004), editată de Ileana Ioanid. Textele volumului se numără printre cele mai importante scrieri ale liderului Revoluţiei maghiare. Documentele pe baza cărora a fost publicată cartea au fost oferite de fostul premier român Adrian Năstase, în 2002, omologului său maghiar, Péter Medgyessy.

Ruleta studenţească: protestele din România

Știrile despre eroismul poporului maghiar au ajuns rapid și în România. Posturile de radio occidentale, în special BBC, Radio Europa Liberă, dar și Radio Kossuth, care, graţie revoluţiei, emitea din nou liber, erau principalele surse de informare. Știrile primite de la aceste posturi au fost decisive pentru declanșarea revoltelor ce au urmat în România.

„Colegii mei de facultate, mai ales aceia cu care am locuit în același cămin și eram mai mult timp împreună, începuseră să discute evenimentele din Ungaria imediat după ce auziseră de ceea ce se petrecea acolo. Colegul și prietenul meu, cu care am locuit în cămin în aceeași cameră, Nagy Ladislau/László, din Oradea, ne traducea ceea ce se comunica la posturile maghiare de radio“, povestește Muţiu Caius, unul dintre principalii eroi ai mișcărilor studenţești din Timișoara.

„Politicul însemna defilările de Ziua Eliberării, lozincile pro-Stalin, dar și nopţile lungi petrecute lângă radio în 1956, urmărind știrile din Budapesta răzvrătită. Ascultam cu mama cum Imre Nagy declara Ungaria liberă și ne închipuiam cum ar fi să avem și noi parte de eliberare. Mai apoi, când sovieticii au invadat Ungaria, radioul difuza S.O.S.-uri. Ungurii le cereau americanilor să intervină. La Timișoara s-au organizat marșuri de solidaritate. Răspunsul la aceste gesturi de solidaritate avea să vină din partea ungurilor în 1989“, scrie Béla Kamocsa, în cartea sa autobiografică „Blues de Timișoara“. Și continua: „Revolta mea împotriva puterii și a vremurilor staliniste s-a manifestat în predilecţia cu care am făcut tot ce am putut să mă occidentalizez. Muzica juca un rol important în acest proiect. A copia Beatles sau alte formaţii din Vest constituia un act de nesubordonare cu un ricoșeu politic. La început am ascultat muzică la radio; prin muzica Vestului însă am ajuns la opiniile sale politice, care ne parveneau prin BBC și Europa Liberă“.

Cluj şi București

Evenimentele din toamna lui 1956 de la Budapesta au alertat conducerea politică de la București, care a adus câteva măsuri în regim de urgenţă, echipa lui „Gheorghiu-Jeg” luând mai multe decizii și în privinţa monitorizării mai atente a lumii universitare. Într-o ţară în care șeful statului a făcut mai mulţi ani de pușcărie (zece) decât școală (șapte), nu era ușor să fii student.

Pe fondul evenimentelor din Polonia și Ungaria, nemulţumirile în rândul studenţilor au crescut tot mai mult. După începerea cursurilor, în septembrie 1956, ei au început să organizeze adunări în care să discute problemele care îi frământau, inclusiv cele politice.

La 27 septembrie a avut loc o primă confruntare între studenţi și activiștii de partid, cu ocazia alegerilor pentru conducerea organizaţiei UTM a anului IV de la Facultatea de Filologie din București, scrie Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România. La sfârșitul ședinţei, după peste 10 ore de dezbateri, timp în care au fost aduse critici regimului de la București, studenţii și-au impus propriii candidaţi, dintre cei care fuseseră cei mai combativi, neţinând cont de nici o indicaţie.

În octombrie au apărut primele zvonuri și despre declanșarea unei greve generale în centrul universitar București. La începutul lunii noiembrie, din iniţiativa studenţilor mediciniști s-a încercat organizarea unei manifestaţii de stradă programată pentru 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. Arestările operate de Securitate în zilele anterioare și chiar în dimineaţa de 5 noiembrie, împânzirea pieţei cu trupe de intervenţie și lipsa unui lider care să aibă curajul de a ieși în faţă au dus la eșecul protestului.

La 24 octombrie, mai mulţi studenţi din anul V de la Facultatea de Filologie din București au fost și ei arestaţi după ce au purtat mai multe discuţii despre situaţia din Ungaria.

La Cluj, tot pe 24 octombrie, la Institutul de Arte Plastice a avut loc o întrunire „neoficială“, la care au participat circa 300 de studenţi de la ambele universităţi din oraş,  „Babeş“ şi „Bolyai“. Participanţii au decis convocarea unei mari adunări studenţești care ar fi trebuit să aibă loc pe un stadion din oraș, moment în care s-ar fi prezentat și un program de revendicări. Iniţiativa a rămas însă fără rezolvare pentru că iniţiatorii acestui protest au fost arestaţi de Securitate chiar a doua zi.

Pe 2 noiembrie, de Ziua Morţilor, studenţi de la Universitatea „Bolyai“ din Cluj, purtând la reverul hainei steagul maghiar și o cocardă de doliu, s-au strâns în cimitirul orașului, aducând în acest fel un omagiu tinerilor care luptau la Budapesta. Securitatea a trecut la arestarea celor consideraţi a fi avut iniţiativa acestei întruniri.

Afară cu rușii din țară!

Pe 27 octombrie, la Timișoara, un grup de studenţi de la Politehnică a iniţiat o adunare la care să participe studenţi de la toate facultăţile din oraș. A fost cel mai important protest al studenţimii din România anului 1956.

Pe 30 octombrie, cantina de la Politehnică era arhiplină, circa 3.000 de studenţi fiind prezenţi, conform estimărilor, scrie același raport. Anunţată în ultimul moment, conducerea institutului a participat la ședinţă, alături de doi lideri de partid veniţi taman de la București: Petre Lupu și Ilie Verdeţ. Tinerii au citit un memoriu în care cereau, printre altele, lichidarea definitivă a cultului personalităţii, libertate de expresie, desfiinţarea sistemului de cote, mărirea salariilor conform preţurilor de atunci, retragerea imediată a trupelor sovietice. S-a strigat: „Afară cu rușii din ţară!, Vrem libertate!“.

Oficialităţile prezente le-au promis studenţilor că vor transmite la București toate cerinţele lor și că le vor da un răspuns, însă, în momentul încheierii adunării, participanţii au fost reţinuţi de către forţele militare care înconjuraseră între timp campusul și au fost transportaţi la o unitate militară de lângă Timișoara, la Becicherecul Mic, unde au fost încarceraţi pentru câteva zile. Circa 900 dintre cei 2.000 de studenţi arestaţi au fost supuși anchetelor Securităţii. Liderii protestului au fost duși direct la sediul Securităţii din Timișoara, supuși anchetelor, 30 dintre ei fiind condamnaţi la pedepse de până la opt ani închisoare.

Petrică şi Lupu

Amploarea protestelor care au cuprins în toamna anului 1956 mediile studenţești e confirmată chiar de unul dintre liderii Partidului Muncitoresc Român, Petre Lupu: „Dacă ar trebui să fie excluși din UTM sau scoși din universităţi, ar trebui să excludem o masă foarte serioasă de tineri“.

Revendicările comune din centrele universitare arată că doleanţele exprimate reprezentau problemele cele mai stringente ale tinerilor, dar și ale societăţii. Inexistenţa unui centru de coordonare, lipsa unui sprijin din partea altor grupuri ale societăţii, acţiunile anticipate ale autorităţilor de oprire a oricăror mișcări au dus la eșuarea acestui protest, cochide raportul citat.

Surse:

Arendt, Hannah (1994) Originile totalitarismului. București: Humanitas.

Baghiu, Aurel (1995) Printre gratii, vol.I. Cluj: Zamolxis.

Granville, Johanna (2010) Hungary, 101: Seven Ways to Avoid a Revolution and Soviet Invasion of Romania, In: Cold War History, vol. 10, no. 1, pp. 81-106.

Granville, Johanna (2010) Forewarned is Forearmed: How the Hungarian Crisis of 1956 Helped the Romanian Leadership. In: Europe-Asia, vol. 62, no. 4, pp. 615-645.

Granville, Johanna. If Hope Is Sin, then We Are Guilty. The Carl Beck Papaers. In Russian and East European Studies, No. 1905.

Ioanid, Ileana (2004) Însemnări de la Snagov: Corespondenţă, rapoarte, convorbiri. Iași: Polirom.

Kamocsa, Béla (2010) Blues de Timișoara. O autobiografie. Timișoara: Brumar.

Muţiu, Caius (2014) Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate. Timișoara: Ariergarda.

Tismăneanu, Vladimir (ed.), Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România. București, 2006.

Arhiva agenţiei ungare de presă, MTI

Arhiva Muzeului Terorii din Budapesta (Terror Háza Múzeum)

*

Text scris pentru România liberă şi publicat, pe 21 octombrie, într-un suplimentul dedicat celor 60 de ani de la Revoluţia maghiară.