Regina nomazilor

Gizi are 70 de ani și o prospețime de predat în academiile anti-aging. Este, se spune, cea mai celebră reprezentantă a romilor simpli din Cluj: o cunosc artiștii, o știu gazetarii și are ușile deschise la medici, avocați și cam tot ce contează în high life-ul local. Bineînțeles, se bucură de aceeași popularitate și printre muritorii de rând.

Foto&Video: Mircea Reştea

Profil realizat pentru Banca Mondială.

Am ajuns la ea prin intermediul unui prieten, profesor universitar, care mi-a vorbit de povestea ei unică. Am întâlnit-o apoi în casa ei situată la câteva minute de forfota autogării din oraș. Locuiește împreună cu familia băiatului ei. Cu totul, vreo cinci suflete. Camerele sunt aproape goale, cu pereții văruiți în alb și mobilier „minimalist”: câteva paturi și un dulap. Afară, o grădină cochetă și plină de flori. Și soare din belşug.

Locul pare foarte animat: în curtea casei apar și dispar personaje de toate soiurile, lume pestriță, de la borfași la oameni cu greutate, la propriu şi la figurat. Sosesc pe jos sau în jeepuri de ultimă generație. Motivele prezenței lor acolo îmi sunt mai greu de deslușit. O fi statutul de lider informal al proprietăresei.

Discuția începe mai greu, Gizi ținând mult ca acest material „să nu iasă cu scandal”. O liniștesc și o întreb în ce limbă preferă să vorbim. Mă liniștește la rândul ei, e poliglotă: „Vorbesc românește, ungurește și țigănește.” În timpul interviului o dăm când pe română, când pe maghiară, după cum îi vin mai bine vorbele. „Româna am învăț-o la Cluj.” Maghiara și țigăneasca, la Sărățeni, un sat din inima Secuimii, de lângă Sovata, unde a copilărit începând cu ultimele luni ale celui de Al Doilea Război Mondial.

Până la 14 ani, ciclul anual fusese același: iernile și le petrecea în sat, cu ai ei, iar de îndată ce vremea se încălzea, tatăl ei, tinichigiu iscusit, îi urca în căruță și îi lua pe toți cu el la Cluj, „pentru că aici se trăia mai bine”. Stăteau în chirie prin satele din jurul Clujului, unde se găsea de lucru. Dacă ofertele erau tentante, uneori se aventurau și mai departe, spre sud ori spre nord.

Așa și-a început Gizi aventura vieții nomade.

„Ș-apăi, când am ajuns la 14 ani, taică-mio m-o măritat, la Cluj. Dar și bărbatu-mi-o era tot de acolo, din Secuime”.

Bărbatul ei, tinichigiu priceput și el, câștiga bine și după primii șase ani de căsnicie și-au cumpărat o casă, într-un sat tot din zona Sovatei. Au dat pe ea 20 de mii de lei de atunci.

Gizi și soțul ei au cunoscut apoi, la Huedin, un domn maghiar, mai în vârstă, care i-a sfătuit să se apuce de afaceri cu vechituri, „da’ de alea fine, antice”. Așa că soțul ei s-a lăsat de modelat metale nepreţioase.

Au adunat vechituri de prin sate (ceramică, sticlărie, costume tadiționale, broderii, mărgele, argintărie ș.a.) și le duceau la Huedin, domnului respectiv, care „le cumpăra și le vindea mai departe, pe bani buni, la alții, în stăinătate. Ș-o mers mai bine la noi.”

Gizi şi soţul ei au început, încet, încet, să învețe care e diferența între un obiect de valoare și unul de duzină. Umblau prin sate și schimbau vase sau obiecte noi pe antichități. Numai că la un moment dat, domnul din Huedin a murit. Așa că cei doi au continuat afacerea pe cont propriu, de data aceasta fără intermediar. Așa au ajuns să bată țara în lung și în lat, cu autobuzul, de la Bistrița până în Arad. „Am avut o viață frumoasă. Dormeam pe la oameni, iar copiii erau acasă, îngrijiți de mama. Am avut niște copii tare cuminți…”

Gizi a avut patru copii: o fată și trei băieți. Unul dintre băieți a murit de tânăr lăsând după el un băiețel de nouă ani, crescut apoi de Gizi. Celălalt e plecat prin țară „cu afaceri” iar al treilea, bolnav, e cel care stă la ea. Fata îi e plecată de ani buni în Ungaria, „chiar la Budapesta”.

Când se întorceau cu bărbatul ei în Cluj, vindeau marfa la piața de vechituri și prin târguri. Tranzacțiile cele mai reușite le făceau însă cu clujenii înstăriţi. Așa au ajuns să cunoască și să fie cunoscuți de „lumea bună” a urbei.

Ușor, ușor, au început să vină și banii: în zece ani au strâns, împreună cu banii primiți pe casa vândută în Secuime, bănet cât să își cumpăre o casă nouă la marginea Clujului. „Am fost harnică! Şi eu, și soțul meu.” Și curajoasă, aş mai adăuga. O iubeau peste tot pe unde mergea și se bucura de prietenia celor care o revedeau. „Dacă ai fi avut vreo suspiciune că furi sau că ești necinstită, n-ai fi avut niciun respect în sat”, îi spuneau țăranii pe unde mergea.

La trei ani de la mutarea în noua casă, a venit și o nenorocire: Gizi a fost diagnosticată cu o tumoare pe creier. Avea 30 sau 32 de ani, nu-și mai aduce aminte exact. Relațiile au dus-o la unul dintre cei mai titraţi chirurgi neurologi din Clujul acelor ani, care a operat-o gratuit. „N-a vrut să ia de la mine niciun leu. I-o fost milă de mine, că am fost tânără.” Operația a reușit și Gizi s-a refăcut complet. „O minune! Dumnezeu m-a iubit.”

În 1991, moare soțul ei și Gizi renunță la a mai umbla prin sate după antichități. Viața tot mai grea și lipsa banilor o obligă să vândă casa și să se mute în cea de acum. Trăiește de pe o zi pe alta, fără ajutor social și cu câștiguri minime și imprevizibile.

Prin sate, după vechituri, mai merge doar dacă e foarte nevoie, dar nu prea se mai găsește marfă, merge tot mai prost afacerea. „Acum am 70 de ani, nici nu mai pot umbla așa ca-n tinerețe.” Nici apetitul clienților nu mai e același, dar mai cumpără de la ea ca să o ajute. Și nici oamenii de la țară nu mai sunt ce au fost: „Atunci erau mai buni, nu aveau atâta ură. Cine mă lasă acum să dorm la el în casă, ca atunci?…”

Acum patru ani, ajutat de prieteni din protipendada clujeană, Gizi a înaintat, cu succes, hârtiile pentru ajutor social. Primea lunar aproape 200 de lei. A durat însă doar doi ani, acum nu-i mai are nici pe aceia. „Au spus că noi avem casă, alții o duc și mai greu. Mai iau doar cât pentru trei pachete de țigări, nici pentru pâine nu-mi ajunge. Gazul, lumina și restul cheltuielilor de întreținere ajung, în lunile de iarnă, la 600-700 de lei lunar.” De la primărie mai primește ajutoare lunare în alimente: zahăr, ulei, orez, făină.

O invit în oraș, să îmi prezinte clienții ei vechi. Reluăm traseul pe care îl făcea odinioară. Pe drum mi se destăinuie că în ultimii ani trece şi pe la biserică, „la penticostali: au venit la mine că mi-e greu și m-au convins. Mă ajută, dar foarte puțin, pentru că nu merg regulat la biserică.” O întreb de sprijinul romilor bogați, dacă o ajută. „Sunt și țigani bogați, cu case mari, dar nu ne ajută. Noi suntem țigani cu frică de Dumnezeu. Ei nu ne ajută și sunt din alte părți, altfel de țigani…” De cei din zona ei, nu mai știe nimic. N-a mai fost pe la Sovata de vreo 20 de ani.