Reportajul în anii '30: ancheta lui Bogza din Vremea

Dilema Veche publică în ultimul ei număr o anchetă despre relația jurnalistului cu reportajul actual. Am fost invitat să răspund și eu la întrebări, prilej cu care mi-am amintit că acum aproape opt decenii, în 1934, Geo Bogza iniția în paginile revistei Vremea o dezbatere similară: Ce este reportajul? O anchetă printre scriitorii noștri. Autorul Poemului Petrolifer a stat atunci de vorbă cu patru interlocutori: N. D. Cocea,  Felix Aderca, Nicolae Davidescu și Brunea Fox.

Am primit acum câțiva ani copia la trei din cele patru dialoguri publicate în Vremea. Plus textul introductiv, de contextualizare a antologicei anchete. Republic aici, pe rând, în serial, cele patru texte (lipsește discuția cu N. D. Cocea).

I. Vremea, 11 martie 1934

Pamflet, Reportaj, Telegramă de informație

Geo Bogza

Acestea trei sunt elementele esențiale, structura gazetăriei moderne. Că se întâmplă de cele mai multe ori ca nici unul din toate să nu poată fi observat sub forma lui pură, că fiecare articol care se scrie să fie în același timp puțin pamflet, puțin reportaj, puțină telegramă de informație, aceasta se datorează unei intenționate confuzii între genuri. Dar în fond, ușor se poate constata că exceptând articolul de doctrină, care singur vine cu un element al său aparte, toate celelalte lucruri care apar într-o gazetă nu sunt decât combinații între cele trei genuri de sine stătătoare: pamfletul, reportajul, telegrama de informație. Autorul le utilizează mai mult pe unul sau pe altul, după temperament. Le imprimă amprenta sa personală, le colorează cu stilul său, dar de pe acest triunghi subteran, nimeni nu se poate desprinde. Dacă într-un lung articol pe care cititorul îl parcurge neatent, o frază svâcnește deodată surprinzător de vie și îi încălzește pupila, să știe că acolo a împuns unul din vârfurile de platină ale acestui triunghi.

Pamflet, reportaj, telegramă de informație. Ele singure fac gazetăria fierbinte și pasionantă, ele sunt filoanele misterioase, rădăcinile pline cu sevă care circulă permanent pe dedesuptul frazelor, dându-le viață. Acolo unde nu se află nici o picătură din apa vie a acestor isvoare, acolo pagina e moartă și se usucă ochiul cititorului ca un mărăcine. Ce mai poate rămâne dintr-o pagină de gazetă în care nu se găsește o singură frază caustică de pamflet, o singură desvăluire de senzațională unanimitate a unui reportaj, o singură informație de ultimă oră?

Întrebuințându-le în doze mici, și gazetarii, și publicul le nesocotesc, ca genuri în sine, nici pamfletul, nici reportajul nu se bucură de prestigiul pe care îl merită, nimeni încă nu le consideră ca pe elemente pure ale gazetăriei.

Dar ce este un lucru pur și la ce servește să se știe aceasta?

Sunt mulți ani, era în epoca fericită a esteticii de fildeș, când abatele Bremond, asumându-și rolul de manager al poeziei lui Paul Valéry, a rostit sub cupola Academiei Franceze un discurs memorabil, în care a lansat pentru prima oară termenul de „Poezie pură”. Devenit faimos, extins și la celelalte genuri de literatură, la esseu, la roman, la studiu critic, el a dat prilej unei lungi discuții cu privire la mai marele sau mai micul grad de puritate de care aceste genuri se puteau face capabile. Că discuția, și mai ales realizările de extremă puritate pe care adepții ei și le-au propus, n-a făcut decât să ducă într-un teren arid, infertil, otrăvit de toxinele unei penibile sterilități, aceasta nu e decât din vina categoriei de intelectuali care a condus-o și care, în momentul în care au început-o, din foarte multe motive și mai ales din acela al izolării lor de viață, de frământările sociale ale acesteia, era condamnată și se afla deja în descompunere.

Noțiunea purității, însă, rămâne. Și în limitele vieții poate fi întrebuințată oridecâteori. Fără exclusivism, fără constrângeri. Adică numai atât cât ea servește la constatarea caracterului unei activități fără a fi împinsă mai departe până la a-i deveni dogmă aridă.

E lucru pur tot lucrul care își are în sine elementele constituante, precis diferite de cele ale altor lucruri, e lucru pur tot lucrul care își ajunge sieși, care pentru a trăi nu are nevoie să recurgă la alte lucruri, devenind amestec atunci. Și aceasta e bine să se știe pentrucă servește prestigiului lucrului și prestigiului aceluia care îl efectuează. E o condiție necesară pentru a putea isbuti realizări ample și exemplul cinematografului e concludent. Deabia când s-a renunțat să mai fie socotit ca un parazit al teatrului, deabia când i s-a recunoscut că nu este un compromis între teatru și viață, deabia atunci s-a ivit pe pământ atmosfera propice în care s-au dezvoltat fulgerător toate posibilitățile care până atunci ședeau chircite în mintea regizorilor dezorientată de lipsa de prestigiu.

Pamfletul? E un gen pur și incandescent, un gen pe cât de formidabil, pe atât de periculos. El cere aceluia care vrea să-l întrebuințeze să fie perfect invulnerabil, să aibă o viziune și o viață de profet. Gazetăria de azi trăește la periferia pamfletului, nu-i întrebuințează decât resturile și nu se gândește să îi pătrundă în miez.

Și totuși, istoria modernă a societății ar putea fi istoria marilor pamflete.

Iar reportajul? Reportajul nu e numai cel mai sensibil seismograf al vieții de azi, el e venit să devină unul din instrumentele temute care vor ajuta la viitoarele mari prefaceri ale pământului. Dar reportajul, care înseamnă relatare de fapt, descriere a vieții așa cum e ea, poate fi un instrument fără să aibă un punct de vedere aprioric? Și atunci nu devine tendențios, încetând să mai fie reportaj, adică tocmai descriere a vieții așa cum e? Poate, pentrucă „viața e așa cum e”, este ea însăși suficient de tendențioasă.

Profesie de credință a unui viitor reporter

Acel care scrie aceste rânduri nu este încă un reporter. Are însă cea mai fierbinte dorință să devină. Reportajul este o școală a vieții adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor care vrea să devină un autor viabil, și ale cărui cărți să se sbată dela pagină la pagină. Arta pentru artă a fost încă o poveste, una din discuțiile frumoase și perfect inutile ale esteticei de fildeș. Artă pentru artă nu se poate face. Dela un capăt la celălalt al pământului viața este un vast complot cu scopurile finale încă infinit de îndepărtate. Sunt vaste, sunt eterne, sunt supreme estetice și arta se pune în slujba lor, arta completează pentru binele omenirii. Artă pentru artă nu există. Tot ceiace s-a scris pe pământ și a dăinuit mai mult de o zi, are înăuntru o tendință. Așa sunt epistolele fulminante ale apostolului Pavel. Ele au rămas. Așa este Divina Comedia. Și ea a rămas. Și piesele lui Shakespeare care au rămas sunt nespus de tendențioase. Iar poezia populară rămâne de veacuri întregi pentru că e suprem de tendențioasă. Ea nu se mai satură să cânte de veacuri întregi dorința de libertate a oamenilor asupriți. Viața care se desfășoară timp de o oră la colț de stradă, privită fără nici o ideie preconcepută, sfârșește prin a demonstra ea însăși că are o tendință pe care te obligă să o recunoști.

Privește ce se petrece timp de o oră la un colț de stradă. Cum trec oamenii, cum se privesc unul pe altul, care sunt sătuii, care flămânzii. Viața, ea însăși, cât este de tendențioasă! Relatând cu strictețe numai fapte pure, fără să le denatureze cât de puțin, reportajul se face, chiar prin această obiectivitate, interpretul fidel al tendințelor vieții, instrument de luptă al idealurilor colective ale umanității.

E vorba evident de marile reportaje, de acelea care ar putea fi numite reportaje de longue haleine. Ele încep să apară în clipa când oamenii desgustați de atâtea perfecte capodopere spun scriitorului:Nu mai vrem să stai la masă și să scrii din capul dumitale. Du-te, amestecă-te cu viața, fă-te servitorul ei și povestește ce ai văzut.

Când a fost clipa aceasta? Ea apare în istoria literară a unui popor la intervale de spațiu și de timp, când într-un continent, când în altul. Americanii l-au avut pe Jack London, un mare și pasionat reporter. Cu mult înainte, Chateaubriand, paralel cu ideia creștinismului care l-a condus, a fost pentru francezi un prim reporter călător, tumultos într-o Americă sălbatecă. Și noi, în ceiace ne privește, avem un bătrân și secular reporter: spătarul Milescu, care deși îmbrăcat în caftane, a călătorit acum câteva sute de ani până în extremul orient, până la capătul lumii.

S-ar părea din toate acestea că reportajul se confundă în bună măsură cu voiajul mai mult sau mai puțin în jurul lumii. Întrucâtva, și atunci cu condiția să fie iscoditor, pasionat. Dar o pasiune și o dragoste de viață, nu de tine însuți. Deaceia, Paul Morand nu e un reporter. Degeaba a colindat pământul dela un capăt la celălalt. Chiar atunci când a dormit în plină Africă, alături de respirația adâncă a negrilor obosiți, în capul lui mai persistă un pantalon cu dungă, un fotoliu și un birou cu telefon. Paul Morand nu este decât un comis-voiajor de eftină speță. În schimb, literatura franceză actuală, are în Louis Ferdinand Celine, un cumplit reporter.

În afară de scriitorii care au desvoltat tot timpul un punct de vedere moral asupra lumii și a căror operă seamănă cu o predică, toți ceilalți mari scriitori sunt mari pentrucă în opera lor au făcut în bună măsură reportaj. Între scriitorii mari, Gide nu e reporter. Nici Voltaire, nici Tolstoi, nici Giovani Papini. Aceștia sunt însă marii pasionați ai spiritului. Unii ca ei mai pot apare izolați, fără a face epocă. Epoca scriitorilor de cabinet cu un punct de vedere moral asupra lumii a trecut. Mai le rămâne scriitorilor reportajul. Adică viața. Pentru a trăi astăzi intens, pentru a descinde tumultos în viață, nu e nevoie să vii, ca pe vremuri, înarmat cu un sistem filosofic, ci cu o mentalitate de reporter. Din munți nu mai coboară niciun Zaratustra. Sau dacă vrea să coboare, nu e ascultat. E ascultat în schimb reporterul care trăiește cot la cot cu mulțimea, care se află în permanent contact cu viața și vorbește oamenilor despre ea.

Din toate aceste lucruri și încă din multe altele în legătură cu reportajul, ce cred oare cei câțiva mari scriitori ai noștri, aceia care au la îndemână editurile și sunt cei mai în măsură să creieze un ritm mai viu literaturii actuale?

O anchetă de interviewuri

O anchetă se compune dintr-o serie de întrebări la care cel anchetat răspunde mai mult, sau mai puțin monosilabic. Da. Nu. Cred. Nu cred. O anchetă despre reportaj s-ar putea face în jurul următoarelor patru întrebări cardinale:

1. Credeți că reportajul este un gen în sine, căruia recunoscându-i-se un atare prestigiu, ar putea lua o desvoltare mai amplă și în acelaș timp mai estetică, atrăgând o serie de scriitori tineri care din pricina dezordinei lor dedinăuntru asupra căreia nu mai pot stărui în scris și ezitând să se ocupe de viața adevărată de dinafară, se găsesc astăzi în deplină acivitate?
2. Credeți că reportajul actual, fără să denatureze dela caracterul său pur de narator, de fapt, poate fi, tocmai prin relatarea acestor fapte, un intrument social de luptă pentru idealurile omenirii? De exemplu, reportajul de război, fără a avea de loc un punct de vedere tendențios, descriind numai întâmplările oribile de pe câmpul de luptă, așa cum sunt ele în adevăr, ajută prin aceasta ideia anti-războinică infinit mai mult decât orice discurs pacificator? Credeți că producțiile cinematografice, această artă eminamente socială, sunt cu atât mai reușite cu cât fac în mai mare măsură operă de reportaj?
3. Credeți că reportajul joacă un rol din ce în ce mai predominant în toate literaturile moderne? Cum vedeți aceasta în legătură cu opera domniei-voastre și cu restul literaturii noastre de azi?
4. Credeți că reportajul poate lua cele mai superlative forme estetice și că singura formulă de poezie viabilă nu poate fi în vremea noastră decât aceia a unei poezii altoite cu reportaj? În acest sens, credeți că Flori de mucegai de Tudor Arghezi este cartea care a adus în literatura noastră pentru prima dată Poezia de reportaj?

Astfel se face o anchetă și în jurul acestor întrebări ar putea fi aceia asupra reportajului. Dar acel care scrie aceste rânduri crede că servește mai bine cauza pe care și-a propus-o, nu trimețând întrebările în plic la adresa scriitorilor, ci ducându-se să se întrețină cu ei personal. Sunt scriitori cărora le-ar conveni o singură întrebare asupra căreia dacă s-ar insista mai mult, problema ar fi mai bine lămurită. Sunt alții care ar fi avut de spus lucruri interesante la o întrebare de ordin secundar pe care planul general al anchetei, a economisit-o.

Repudiind tiparul fix al anchetei cu întrebări rapide de interogator, acel care scrie aceste rânduri își propune să facă o anchetă mai maleabilă, păstrând o linie de generală conduită în zona subiectului propus, discuția care ar conveni fiecărui scriitor pentru a-și putea rosti mai bine toate gândurile sale în legătură cu reportajul și cu perspectivele pe care el le deschide.

E, ceiace va începe, din numărul viitor.

II. Vremea, 21 aprilie 1934

Cu D. F. Aderca de vorbă despre reportaj

Felix Aderca

Există în literatura noastră o carte de o savoare unică. Se cheamă Femeia cu carne albă, dar acest titlu nu exprimă chiar ceiace e mai interesant înăuntru, în carte. Ea, cartea, este și a unei femei, dar este mai ales a vărzăriilor, a grădinilor de zarzavat surprinse în plină toamnă, în plin eveniment al coacerii și al supremului belșug bucolic de către un erou destul de neastâmpărat și de cunoscut adolescenții noastre: caporalul Aurel.

Grădinile sunt aproape de Turnu-Severin, pe maulul stâng al Dunării. Caporalul Aurel le dă târcoale, flămând pe dublu plan: ideologic și spiritual. Undeva în munți, se retrag armatele războiului și ale înfrângerii.

Aici viața se desfășoară mai departe, dar oarecum consternată ca atmosferă în urma unei explozii. Singure legumele n-au suferit nici o depresiune. Verze ca un pântec rotund plesnesc de coapte, sau dacă vreți o imagine din războiul care – asemeni unei ploi – se retrage tot mai mult spre Muntenia, atunci verze ca niște capete de oameni tăiate și rostogolite pe pământ. Și morcovi ca niște degete scoase dintr-o baie de sânge, și ceapă, și praz, și toate celelalte legume consistente ale toamnei, dar mai ales cartofii, acești umili ai pământului cărora poetul Ilarie Voronca le-a închinat un imn patetic și generos în una din cărțile sale, Ulisse.

Femeia cu carne albă e un imn, dar în acelaș timp un inedit și savuros reportaj. Fiecare pagină relevă documentat o nouă frumusețe, o nouă sevă a pământului isbucnită în cine știe ce fruct. Că dacă grădinile n-ar fi la fiecare margine de oraș, ci undeva departe la mii de kilometri, mulți oameni prinși în vraja acestei cărți ar fi nefericiți că nu pot voiaja până acolo, până la capătul misterului, pentru a surprinde pământul în preajma marelui eveniment al morții hivernale, când într-un efort suprem își vârle afară, tot ce elaborase obscur peste vară, toate legumele, toate măruntaiele.

Cartea reabilitează dintr-odată, pentru cititorul contemporan, câteva sute de kilometri pătrați de pământ din această țară, peste care se revărsase timp de două decenii literatura de peltea a semănătorismului și a specificului național.

Autorul acestui reportaj modern, d-l Felix Aderca, este de câteva săptămâni el însuși subiect de reportaj. De când autoritățile s-au certat între ele și i-au confiscat apoi o carte, de când în presă au început să apară atacuri veninoase sau pledoarii generoase și din inerția lui, publicul a început să se miște, să se intereseze.

Tot ceiace ține de scandal e temă de reportaj imediat. Dacă aș fi reporter la o mare gazetă zilnică, aș fi publicat fotografia tipografiei unde s-a tipărit cartea, aceia a zețarilor care au cules textul incriminat și chiar una a aeroportului Băneasa – un câmp cu câteva sârme – de pe care se ridicase desigur avionul cu care primejdiosul autor sburase în străinătate în clipa în care s-a declanșat scandalul.

În realitate, d-l Aderca se afla la Paris cu o lună înainte de scandal, plecase acolo cu trenul, liniștit, pentru a aranja ediția franceză a cărții, dar peste aceste lucruri, un reporter dela o mare gazetă zilnică poate trece, de dragul senzaționalului.

La Vremea și la orice alt hebdomader serios, reportajul trebuie să-și caute alte legi după care să se realizeze. În primul rând, apariția săptămânală a gazetei impune renunțarea la senzaționalul imediat, de suprafață și aflarea unui altfel de senzațional pentru a nu fi în deficiență față de această condiție esențială a reportajului.  Reporterul are timp să se reculeagă, să se concentreze. Dacă va isbuti ca în cele 7 zile pe care le are înainte să ia senzaționalul de deasupra lucrurilor și să-l împingă în adâncimea lor, în fundul fiecărui cuvânt, atunci la sfârșitul săptămânii va putea apare un reportaj ale cărui legi de viață și de comerț cu publicul vor fi cu totul altele.

În sensul acestui senzațional de adâncime, primordial aș putea spune, un roman de Dostoiewski sau anumite pagini din Biblie sunt cu mult mai senzaționale decât cea mai nouă știre… De exemplu, ruperea pământului din soare.

Toate aceste lucurii mi-au trecut prin minte în după amiza în care aflând de reîntoarcerea d-lui Aderca, l-am căutat ca pe un scriitor cu care trebuie vorbit despre reportaj și ca pe însuși un subiect de reportaj, concentrat, substanțial, asupra scandalului din jurul ultimului său roman.

Ancheta dumitale, iubite domnule Bogza, mi se pare nu o simplă activitate gazetărească, ci o adevărată încercare de înoire a genului literar, degenerat în toate formele lui, dela poezie la discurs, într-un academism lipsit în vremea noastră până și de strălucirea de lemn putred a decadenții alexandrine.

Într-adevăr, poezia trebuie să fie pură în intenția creatorului și în atitudinea de receptivitate a spectatorului, ea trebuie să colcăie însă de toate putreziciunile vieții care sunt de cele mai multe ori fermentațiile inițiale ale altor vieți. Decadența literaturii, mai cu seamă în epocile de mari frământări sociale, este un fenomen uzual deși inadmisibil. Pe vremea în care întreaga făptură a Franții se resimțea de germenii care aveau să dea naștere revoluției franceze, literații epocii descriau pentru uzul marchizelor, păstorițe sentimentale cu obraji de caș și păstori fără miros, dar cu maniere de menuet.

Kant spusese odată despre funcția intelectuală că raționamentul fără experiență e gol. Putem afirma că literatura fărăr reportaj e neant. Este inutil, iubite domnule Bogza, să-ți dau exemplele pe care însuți le-ai citat înainte de a cere confirmarea câtorva din contimporanii dumitale. Dă-mi voie să adaug la lista pe care ai alcătuit-o la introducerea anchetei d-tale, câteva opere care par diametral opuse reportajului modern. Mahabharata și Ramaiana ale literaturii indice sunt două mari reportaje cu aparență religioasă. Camaradul nostru, d. Mircea Eliade, nu mă îndoiesc că îți va confirma această afirmație. Tot reportaje sunt O mie și una de nopți, precum și Biblia – iar Iliada și Odiseia pot fi socotite ca modele desăvârșite de reportaj poetic.

Ce nu e atunci reportajul?

Toată literatura proastă. Toată literatura care purcede din cap, o mistuire anodină care își caută noblețea în propriul ei vid: toate comentariile talmudice și toată filosofia greacă sau a părinților creștini, fenomene în gol, parazitate pe o formidabilă experiență vitală.

Există un tânăr sciitor, André Marlaux, care speriat de reportajul aproape decadent al lui Marcel Proust în saloanele foubourgului Saint-Germain, decât să repete aceiaș aventură cu duhori de moarte a preferat să-și puie viața în pericol străbătând pustiurile Indo-Chinei. Literatura pe care ne-o aduce, pur reportaj de actualitate, are prospețime și deci, eternitatea carului cu fân încărcat de miresme, fără teamă, între duhorile stătute ale orașului.

Legăturile domniei voastre cu reportajul?

Băgând bine de seamă, dacă îmi dai voie să mă verific sub ochii d-tale, mi se pare că tot ce am scris mai autentic, tot reportaj e. Domnișoara din strada Neptun – reportaj al mahalalei provinciale românești văzută nu satiric, nici sentimental, ci eroic. Moartea unei republici roșii e singurul document valabil pentru cei care ar voi să retrăiască luptele din 1919 ale românilor împotriva republicei sovietice ungare. Tot ce s-a scris în acest domeniu e anulat de un patriotism declamatoriu și de un spirit de propagandă deformator și inutil. Cartea a fost scrisă cu un vârf de plumb într-un carnet de campanie, în vreme ce autorul cu ranița în spinare străbăte 80 de kilometri pe zi, pe jos, sub soarele copleșitor al pustei ungare. În Femeia cu carne albă  literatura noasrtă își anexează viața și peisagiile Dunării dela Porțile de fier și până la ostrovul Corbu, caz unic, deoarece literații tradiționaliști dela Turnu-Severin nici n-au băgat de seamă pe malurile cărui paradis trăesc, iar când au vorbit de specificul național în literatură m-au înlăturat ca pe un „străin”.

Mai e nevoie să-ți vorbesc de Mărturia unei generații care este un pur reportaj ideologic? Oridecâteori simt nevoi de a mă îngâmfa și măguli îmi aduc aminte că interviewul literar s-a încetățenit deatunci în literatura noastră deabinelea și el a putut trece ca un lucru firesc dela gazeta literară la marile ziare de dimineță de îndată ce acestea au avut interese și în literatură.

Ca un reportaj de literatură aparent ideologică trebuie să recunosc și ultimul meu roman Al doilea amant al doamnei Chatterley, dat în seama pseudonimului Cliford Moore. Dificultatea se va prezenta multiplă întrucât trebuia să lucrez pe două planuri egal de inedite experienței mele. Trebuia să duc mai departe personagiile creiate de imaginația unui alt scriitor și să le fac să trăiască într-un mediu fizic și social pe care cu ochii mei nu l-am cunoscut niciodată. Întâia dificultate am biruit-o relativ ușor. D. H. Lawrence mă pasionase cu mult înainte de a lua hotărârea să scriu romanul, iar problemele lui se aflau mai mult sau mai puțin identice și în câteva din cărțile mele precedente.

Ideia nunții colective din care a crescut tot trunchiul romanului meu se găsește bunăoară în aventurile d-lui Ionel Lăcustă Thermidor. Profet predestinat, scrisesem atunci că manuscrisul d-lui Lăcustă Thermidor a fost confiscat de autorități, dar autorul lui a fost lăsat în libertate, mă mir și eu de ce.

Mult mai grea a fost de biruit dificultatea mediului social și fizic al eroilor. Am avut nevoie de studii îndelungate de literatură engleză, de cercetări de geografie și istorie a unei regiuni anumite, de vizitarea dela 3 mi de kilometri a orașelor Londra și Cambridge, de examinarea cu lupa a tuturor fotografiilor din Anglia care mi-au putut cădea în mână și chiar cercetarea anuarului căilor ferate engleze, cu nodurile de căi ferate și schimbările de tren pentru călătorul care venind din Cambridge ar avea nevoie să meargă la Kings-Linn, micul port depe coasta de răsărit a Angliei.

Trebuie să-ți reamintesc că într-o astfel de lucrare un neînsemnat amănunt greșit poate strica toată atmosfera de autenticitate și transforma pasiunile cele mai viguroase într-o simplă farsă. În ultimul moment am băgat de seamă, că în Anglia boii nu sunt întrebuințați la tracțiunea vehiculelor și că se ară ca în multe locuri din Ardeal, cu caii. Într-o primă redactare, automobilul artiștilor mulatri Boleyn apare pe drumul dinspre Cambridge tras de boi, ceiace ar fi fost posibil numai pe drumurile țării românești. Îți închipui cu câtă grabă am schimbat boii în cai ca să nu alterez atmosfera engleză.

Din aceiaș pricină, pentru a mă topi cu desăvârșire în subiect și pentru a mă controla, am iscălit romanul cu un pseudonim englez. Adevăratul autor ar fi fost ușor de recunoscut pentru oricare din cititorii care au mai răsfoit vreuna din cărțile lui precedente – ceiace nu s-a întâmplat. Un critic român care trebuie să mă cunoască cel puțin pentru serviciile literare pe care i le-am adus direct, pus la încercare a declarat că Al doilea amant al doamnei Chatterley nu putea fi scris de un român și – numele meu fiind pronunțat – nici de mine.

S-au găsit publicații care să afirme că m-am ascuns în pseudonim spre a induce publicul în eroare, cașicum o carte proastă poate fi preschimbată printr-o simplă schimbare de iscălitură în carte bună. Și cașicum, n-aș fi avut grije – înainte de apariția cărții – să destăinuesc câtorva camarazi greaua mea experiență literară.

Am mai fost acuzat de imoralitate. O! de ce n-am putut publica romanul în toată imoralitatea în care aș fi dorit-o. Textul integral a rămas din nefericire în manuscris, poate pentru o generație de cititori cu o educație artistică mai înaintată și pentu cititorii în mâna cărora va ajunge textul francez ce va apare la toamnă.

Aceste toate le-am stenografiat pe un colț de biurou într-o cameră în care vocea d-lui Aderca plutea pe straturi de fum albăstriu. O pipă scurtă îndesată cu tutun. Și alături o scrisoare din America de Sud dela soția scriitorulu D. H. Lawrence.

III. Vremea, 27 mai 1934

Cu d-nul N. Davidescu de vorbă despre reportaj

Nicolae Davidescu

Dela poziția de dinainte de război, de fervent apologet al simbolismului cu toate catifelările și muzicalitatea lui, la Conservator&Co., Unul din cele mai bune romane sociale românești, la Vioara Mută, roman de analiză și sumbră atmosferă, până la ultima domniei-sale activitate la ziarul Facla, evoluția d-lui N. Davidescu a fost un continuuu proces de contemporaneizare. Celor mai mulți scritori ai noștri li se întâmplă să rămână contimporani cu epoca în care și-au trăit adolescența, închistați ca într-o crisalidă în problemele acelei epoci, străbat decenii după decenii surzi la toate evenimentele mari ale timpului. Ei rămân mereu contimporani cu problemele adolescenței lor pe care le mai desbat încă prin cafenele, și uneori chiar prin ziare stârnind nedumerirea cititorilor în fața acestor acte de invederat paseism. Vă reamintiți că nu mai departe de acum trei ani, apăruse o revistă Îndreptar căutând să facă frondă literară cu rețetele desuete ale simbolismului. Oamenii care o tipăreau aveau aproximativ vârsta de 40 de ani și rămăseseră contimporani cu problemele adolescenței lor. Deaceia am numit un continuu proces de contemporaneizare evoluția d-lui N. Davidescu, care pornit din simbolism, se găsește astăzi în coloanele Faclei cu articole de viziune și frământare actuală.

În cabinetul directorial al suszisului ziar, în fața unui birou vast, d-l N. Davidescu vorbește despre reportaj.

Avem scriitori dar n-avem literatură

Crezi dumneata că dacă ar începe să facă operă de reportaj scriitorii noștri desaxați ar înceta de a mai fi desaxați? Atunci când indiferent de felul în care au scris au arătat că nu sunt organizați lăuntric, că au scris întotdeauna fără să fi avut ceva de spus, nici reportajul pe care l-ar face nu s-ar putea smulge de sub aceste tare. Literatura română suferă de o seamă de inși care în străinătate scriu scrisori particulare veri-si. La noi acești oameni publică romane și poezii. Aceasta se întâmplă la 23 de ani. La 28 se însoară și termină, dar cu cartea lor din tinerețe ei cred că au tras o poliță asupra țării care le rămâne mereu datoare ceva. Și atunci se prezintă cu petiția la ministere: sunt scriitorul cutare –  și tapează. Scriitori avem, dar n-avem literatură. Oamenii aceștia n-au să poată face niciodată reportaj. Sunt în primul rând leneși. S.S.R. are 200 de membri oficiali, încă 2-300 lăturalnici. Oamenii care scriu, care țin, cum se zice, piața literară, sunt 10. Se va zice că restul nu pătrund pentrucă nu li se dă prilej. Nici celorlalți 10 care au pătruns nu li s-a dat vreodată prilej, dar au dus lupta până la capăt pentrucă aveau ceva de spus. Și astfel au reușit să se impună. Ceilalți sunt pleavă în vânt.

Unui scriitor i se cere în primul rând să fie organizat. Să știe ce are de spus și să știe că nu are de spus numai pentru el și câțiva prieteni care îl înțeleg ci pentru o colectivitate întreagă. Dacă nu e înțeles de colectivitate, actul lui de creație e un act sterp, în vid. Pentru a se feri de aceasta, cred că fiecare scriitor ar trebui să nu se individualizeze excesiv și să mânuiască 2-3 valori standard cu permanentă circulație în umanitate. E ceiace a făcut grandoarea și robustimea vechilor culturi ale popoarelor mediteraniene. Cultura greacă, cultura latină au fost culturi sociale. Poporul întreg participa la spectacolul de artă fie că era statuie, fie că era discurs sau tragedie. Eu nu zic că arta trebuie să fie cu tendință. Nici dumneata n-ai zis dealtfel. Dar există un scop final pe care autorul nici nu e nevoie să îl vizeze. Pentrucă dacă opera lui e într-adevăr o operă de artă, finalitatea aceasta e ajunsă în mod inevitabil. Când gestul unei statui Praxitel sau un terțet din Dante sau o replică din Shakespeare a pătruns înăuntru omului și a trezit acolo emoție, în clipa aceia toată umanitatea a câștigat și arta și-a ajuns scopul final.

Toate acestea existau în arta popoarelor mediteraniene. Ce formidabilă a fost cultura greco-latină dacă după 14 secoe de uitare, când s-a luat din nou contact cu ea a fost în stare să contagieze lumea și a dat Renașterea!

Renașterea nu a fost decât o punere în valoare a acelor valori standard despre care ți-am vorbit, care avea darul să fie înțelese de toată lumea și făceau ca arta să fie un eveniment social. Acum, că nu toți oamenii înțelegeau acelaș lucru dint-o pânză de Tițian sau de Leonardo, sau din frumusețea unei bolte gotice, aceasta nu are nici o importanță. Poate că de frumusețea boltei gotice nici nu își dădeau seama. Dar îi impresiona. Mulțimea, colectivitatea întreagă trăia sub aceiași vraje a artei.

Arta anti-socială

Marele reproș care se poate face literaturii de azi, e că suferă de prea mult egocentrism. Scriitorii vorbesc un limbaj al lor personal care nu mai spune nimic celorlați oameni. Și astfel arta devine anti-socială. Societatea de azi s-a dizolvat în indivizi. Cultura actuală nu mai leagă oamenii între ei, ci îi separă.

La toate aceste stări de lucruri doar presa ar putea fi un corectiv. Pentrucă ea singură lucrează cu valori cu circulație generală. Presa de azi poate chema massele la evenimente sociale, la o discuție economică de exemplu, cu aceiași amploare cu care pe vremuri erau chemate la evenimentele de ordin religios. Dar numai dacă presa ar deveni ea însăși o operă de artă. Dacă presa nu se decide ca într-o zi să iasă din actualitatea seacă, din simplul oficiu de informatoare, atunci ea va pieri. Moartea presei se va trage tocmai din aceste lucruri care i-au creiat faima actuală, dar de care a abuzat prea mult. Pentrucă informația seacă, pe care se pune din ce în ce mai mult accentul, va putea fi furnizată oamenilor mult mai rapid prin radio și prin alte mjloace pe care ni le rezervă viitorul. Presa pentru a nu pieri va trebui să se întoarcă la idei. Atunci, pentru a fi gazetar, va din nou nevoie să ai în primul rând talent. Ceva ce azi nu se mai caută. Atunci se vor putea face reportajele pe care le năzuiești dumneata.

În presa noastră, singurul care a făcut cu adevărat reportaj e Brunea Fox. Pe vemuri a avut lucruri foarte bune. Acum nu-l mai văd. Probabil că direcția ziarelor respective îl întrebuințează la lucruri mai gazetărești, unde n-are cum să-și arate resursele. Reporterul e un poet. Trebue lăsat în pace 2-3 zile, fără constrângeri biurocratice, să hoinărească de capul lui și la urmă va aduce el reportajul.

Despre poezia de reportaj

Cred că Florile de Mucigai ale lui Tudor Arghezi sunt mai ales o faptă literară. Dar dacă ne vom înțelege asupra termenului poezie de reportaj…

În nici un caz n-ar putea fi cum a crezut un scriitor destul de mare, dar prea grăbit, anume reportaj versificat.

Poezia de reportaj spre deosebire de poezia cealaltă, subiectivă, care cântă stările interioare ale unui individ, dragostea, teama de moarte, va fi o poezie a faptelor de dinafară, a realităților, redate însă tot prin prisma de transfigurare spre înalt, spre emoție, a celui mai autentic fel de a scrie poezie.

Va fi atunci o creație epică. În sensul acesta o mare poezie de reportaj este Iliada în care omul ia pentru prima dată cunoaștere de sine socială. Odiseia e un reportaj din care oamenii încep să cunoască pământul pe care trăesc. Iar Divina Comedie este reportajul omului care ia cunoștință de proprile lui drame sufletești. În poezia noastă, desigur că Florile de Mucigai sunt poezie de reportaj.

Conservator et. Co.

Într-adevăr, cu Conservator et Co. în intenția mea a fost să fac un reportaj asupra vidului în care se sbătea societatea noastră într-o clipă în care se prăbușeau valorile din trecut și altele noi nu se nășteau încă. În golul acesta se putea întâmpla orice, era un moment revoluționar, orice aventură era cu putință. Conservator et Co. este un roman de reportaj asupra unei epoci mai recente tot așa cum Ciocoii vechi și noi au fost roman de reportaj pe vremea lor. Mai târziu, personajele X sau Y care erau luate din viață și trăiau încă în vremea în care romanul apăruse, vor rămâne ca tipuri reprezentative ale epocii aceleia…

Ancheta noastră mai are în vederile ei pe d-nii Tudor Arghezi și Brunea Fox – și se termină.

IV. Vremea, 17 iunie 1934

Cu d. Brunea Fox de vorbă despre reportaj

Brunea Fox

Sunt puțini. Este pentru pamflet Tudor Arghezi (Tudor Arghezi a înobilat înjurătura după cum alții au trivializat madrigalul, a spus odată un surprinzător adevăr mi se pare Al. O. Teodoreanu). Este pentru articolul politic democratic Teodorescu Braniște. Este pentru reportaj Brunea Fox.

De vorbă cu însuși reporterul

De vorbă cu d-l Brunea Fox este în bună măsură de vorbă cu însuși reporterul, într-atât în presa noastră contemporană, noțiunea de reportaj este legată de numele d-sale, situație de nimeni contestată. Reportaje se făceau la noi și mai înainte, destule. Dar toate semănau cu niște procese verbale, uscate, sterpe, insultătoare pentru viață. Reporterul se duce la locul crimei sau în mahala cu o mentalitate și cu mijloace stilistice de comisar. Prin uscăciunea, prin stereotipitatea lui, o adevărată insultă adusă realității. Ce-i mai penibil într-o sinucidere nu e focul de revolver, ci procesul verbal care îl constată. Atunci când oamenii nu pot să alăture cuvintele într-un fel viu, pregnant, care să aibă un potențial tragic tot atât cât și evenimentul, ar trebui să renunțe a-l mai descrie. Fiindcă altfel, îl insultă.

În reportajele lui Brunea Fox omenirea mahalalelor, omenirea vagabonzilor și a umililor a câștigat deodată, a fost repusă în drepturile ei. Vagabondul, mahalaua, evenimentel ei, n-au mai fost privite din punctul de vedere comisar. Reportajele lui Brunea Fox aduceau culori vii, reflecții personale. Adjective noi li-au făcut apariția acolo unde trebuia și totul s-a făcut pentru redarea cât mai nefalsificată a vieții. Viața, oamenii, au încăput laolaltă în reportajele lui Brunea Fox dela marinarii condamnați din insula șerpilor până la cele câteva vedete ale vieții noastre politice, și unii și alții până atunci, existențe schematice abstracte. Și unii și alții redați vieții, puși să circule în mod viu în paginile ziarelor, în reportajele care s-au făcut despre ei. Și au fost apoi curiozitățile de reporter, dela plimbarea cu lotca în delta Dunării până la îmbrăcarea costumului de scafandru și coborârea în fundul mării. Toate inovații în presa noastră, toate ale lui Brunea Fox. Mai târziu, când va fi o zi a bilanțurilor se va vedea cât datorează caracterul modern al presei, nota ei de contemporaneitate, reportajului și cât anume lui Brunea Fox.

 Scriitorii și reportajul

Urmărind seria răspunsurilor la interesanta anchetă a Vremii, cutez să fac observația că nu toți intervievații sunt de acord asupra conținutului temei, subiectul constituind mai mult un pretext pentru formularea unor opinii literare generale, pe marginea chestiunii propuse: reportajul și menirea lui în cadrul social.

Ceiace denotă că, deocamdată la noi, acest gen este considerat încă izolat de preocupările specifice scriitorilor, demarcație ce nu mai există aiurea, unde reportajul a fost definitiv cooptat în familia literaturii. Socot o atare părere fundamental greșită și îmi explic mobilul ei într-o prejudecată de breaslă, într-un tic al scriitorului estet, exclusivist, ce pune în cumpănă factorul spațiu și factorul timp. Primul îi aparține lui, secundul gazetarului.

Cu alte cuvinte, față de romancierul sau nuvelistul, cari pun la bătaie o importantă cantitate de ore pentru roboteala unei opere, ziaristul este dezavantajat prin economia acestui element, prin promptitudinea unei elaborări, prin rapiditatea unui procedeu ce ține cică de profesiune.

Cu acest instrument, se vede treaba, se apreciază cele două categorii încă distincte la noi, și se decern, emblemele: cea nobilă pentru slujitorii fideli, meticuloși și lenți ai condeiului, cea plebeie, pentru reporteri.

Fără această explicație, pe care o socotim justă, ne-am fi mirat că unii scriitori cari activează totuși și în câmpul presii, n-au ezitat să puie accentul pe importanța creației ce se depărtează de cotidian.

Deși ar fi vrut dintr-o amabilitate – sortită întâi să-i justifice pe dânșii – să identifice în unele privințe, opera literatului cu opera gazetarului, nu s-au adresat însă contemporanului, unde se pot găsi imediat exemple concludente.

Ulysse al lui Joyce, documentele lui Marlaux, cartea de formidabil succes a lui Cèline, atâtea fresce ale actualității prezentate de Ehrenburg, și alții – ei sa-u întors la Homer și Dante, adică la reportajul-ficțiune. Compromis…

Alții, cari n-au catadicsit la amabilitatea asta – s-au retranșat în feuda proprie, unde le era lesne să dibuiască o formulă academică, nu pentru definirea obiectului în desbatere, raportând-o la problema generală a operii de artă, la concepția literatului despre destinul lui sacru.

Disociând categoriile, cărora se adresează în bloc această definiție, ajungem la descoperiri singulare, la revelația că bunăoară, reporterul trebue să evoluieze într-o sferă ideală, și că realitatea e doar un piciorong, o trambulină pentru saltul ori cărui fel de scriitor, în eter. Taman exemplul antic al lui Homer, adică surghiunul în ficțiune.

Acesta e oare rostul scriitorului sau, în cadrul anchetei, al reporterului? Ca unul ce mă prenumăr în tagma celui din urmă, socot că menirea lui e alta. Mai întâi planul unde evoluiază e realitatea și nu numai realitatea. Acest element îi furnizează materialul; aceste element îi servește și pe ecran pentru proectarea imaginilor plămădite din materialul căpătat. Și tot acest element e capabil – potrivit cu destoinicia, personalitatea meșteșugului ce-l exploatează -, să fie ridicat la un potențial nobil, în măsură să satisfacă și sensibilitatea artistului.

Realitatea chineză ați văzut ce a procurat talentatului Marlaux. Realitatea socială, ați apreciat ce a reușit să suscite ca interes și umanitate, lui Albert Londres, Lefèvre, Roubaud, Luc Durtain, Egon-Erwin Kisch, și la noi: lui Peltz, cu ghettoul, lui Pandrea cu admirabila documentare a Germaniei hitleriste, etc.

Așa văzut reportajul, în punctul unde se întretaie funcțiunea lucidă a cercetătorului de actualități pregnante, cu calitatea scriitorului ce știe să rafineze acestă ficțiune, el corespunde nu numai unei îndeletniciri profesionale, ci unui imperativ social pe care, alte predilecții, nu-l pot satisface decât unilateral.

Cred că prejudecata de care am vorbit la început, va dispare pe măsură ce scritorul se va convinge că trebuie să-și apropie acest imperativ.

Pe acest teren se va întâlni cu reporterul înregistrator și comentator al epocii, cu reporterul masselor, cu reporterul frământărilor omenești, cu reporterul vagabonzilor (Băleanu), leproșilor, mizeriei, prostituției, cu reporterul vieții.

Scriitorul tânăr, captivul frământărilor interioare, zăbrelit fără să întrevadă posibilitatea unei evadări, unei atitudini, găsește antidotul, eliberarea, în asprul contact cu reportajul. El e o disciplină și un filtru, un element care sportifică facultățile, desoblonește percepțiunile, gimnastică pentru spontaneitate.

Că așa e, avem exemplul în manifestarea acestor scriitori chiar în coloanele Vremii, în isprăvile reportericești de superioară calitate ale poetului Geo Bogza (de a cărui prezență fizică și interlocutoare permite-mi să fac abstracție), în atâtea alte exemple, unde asocierea literatului cu gazetarul, au dat opere merituoase. Ultimele romane ale d-lui Teodorescu-Braniște, sunt o dovadă și o consacrare a acestei îngemânări virile.

Rolul social al reportajului

Latura socială a reportajului, a fost singura care m-a interesat întotdeauna. Acei cari ar contesta-o vreodată, sau cari ar ignora-o nu vor face decât să camufleze o realitate. În semnificația sa socială, reportajul își identifică existența și origina.

Când gazetele nu erau ceiace sunt astăzi, colportori rapizi și zilnici ai evenimentelor, rolul acesta îl aveau cronicarii, letopiseții. Pentru vremea lor erau suficienți. Faptele se desfășurau mai lente, mai distanțate, evenimentele erau mai rare, interesul public mai circumscris. Reporterul azi trebuie văzut în anvergura în care a evoluat viața și ritmul ei. Marele oraș, centru de aglomerație socială, a trebuit să creeze în mod necesar reporterul.

Gazetele americane l-au dat, primele, ele fiind și expresia cea mai pronunțată a unei ambianțe sociale moderne. Deaceia cred că semnificația aceasta îi e esențială și efortul, ce trebuie făcut pentru realizarea unui reportaj complect, e acela ca el să fie o filmare verbală a evenimentului. Amănuntul surprins cât mai concentrat și redat astfel ca să contureze, să scoată în evidență faptul.

Nu toate amănuntele cele mai personale, mai reprezentative ale lui, ca, expuse, să nu facă un punct de vedere al reporterului față de eveniment, ci al evenimentului față de public. Reportajul forță de identitate, reportajul punct de vedere al unui lucru în sine. Iată calitatea și rolul reporterului.

Împortanța lui e azi neglijată intelectualicește, formându-se din diletanți și oameni veniți de prin alte sfere culturale. Cursurile de ziaristică pe cari le au Universitățile americane, sunt de o utilitate socială tot atât de mare ca celelalte. Cultura reporterului e o virtute profesională indispensabilă, stilul un mijloc, fantezia romantică o stare de inferioritate, o facultate care ținea locul până acum reporterului, substanții veridice a faptelor. Pitorescul numai acolo unde-și are rostul, integrându-se în tehnica reportajului caligrafic. În „Trenul-Fantomă”, ancheta apărută în Dimineața, l-am eliminat de tot, ca să pot evidenția doar partea concretă, materia plastică și brută a viziunei, a realității sociale.

Ca atare, latura socială a reportajului primează și e singura lui semnificație. Scos de aci, rămâne redus la o porție dincolo de prezența lui, încadrându-se în literatură, pe o singură dimensiune.

Cinematograful și reportajul

Cinematograful, cu succesul lui tot mai mărit, tot mai actual își datorește importanța tocmai acestui lucru: de a prezenta imagina nefalsificată de fantezie, de ignoranță. Fantezia în cinematograf se chiamă desen animat – comedie, reportajul: jurnalul (acum în urmă sonor), care va evolua sunt sigur, până la a fi gazeta cotidiană și complectă, reportajul definitiv. Filmarea atâtor opere, reconstituirea cinematografică a atâtor evenimente sociale, nu sunt decât o tetralizare, un reportaj de laborator. Reportajul scris de azi, fotografiile care îl însoțesc, nu sunt decât schemele, începuturile reportajului-film, care vine, reportajului sinteză.

Bine înțeles e necesară educația publicului, care pretinde în locul reportajului-estampă, reportajul zeamă-lungă. Mult! Asta-i cererea cetitorului de gazetă. Esențial! Asta trebuie să i se ofere.

Poezia de reportaj

Incontestabil că poezia poate fi reportaj social, în aceeași măsură ca și pictura, ca orice manifestare cu tendință. În acest caz, poezia devine instrument politic, nu mai e atât artă, cât informație versificată. Forma aceasta inferioară și scremută de reportaj, e cupletul. E un pamflet ratat.

Florile de mucigai, ale lui Arghezi, sunt poezie. Ar fi arbitrar să căutăm să le integrăm în reportaj, numai de dragul unui gen pe care-l cultivăm. Poezia lui Arghezi, are atâtea merite, atâtea incomparabile calități, ca să fie nevoie de… tutela reportajului, pentru… consacrarea ei.

Viitorul meu reportaj? Viața.

Domnul Brunea Fox preocupat numai de partea stilului în reportaj a uitat colaborarea mai mult decât prețioasă a obectivului fotografic. Ce este un reportaj lipsit de fotografii? De multe ori reportajul se face numai de dragul unor fotografii interesante. Și trebuie atunci pomenit numele lui Berman ale cărui fotografii sunt ele înșile o inovație rară în presa românească. Trecerea de la fotografia gen „vedere”, gen carte poștală la aspecte noi, surprinzătoare ale oamenilor și ale lucrurilor, acest moment revoluționar al plăcii fotografice, Berman a înfăptuit-o la noi. Un articol elogiu pe care de atâția ani îl port în mine, îi va fi poate consacrat cândva. Vreți să vă fac o mărturisire? Am devenit reporter de dragul fotografiilor lui Berman.