Termenul de valabilitate al unui erou. Interviu cu Episcopul László Tőkés

Când, în decembrie 1989, miile de timişoreni strânşi în Piaţa Operei invocau Cerul pentru a trezi ţara, ţara toată făcea rating. Până la invocaţie, însă, s-au mai întâmplat lucruri. Dacă întrebaţi locuitori ai metropolelor ale căror nume le vedem pe frumos ticluitele sticluţe de parfum sau în reclamele marilor case de modă, adică acolo unde şi cultura politică e ceva mai rafinată, de vă pot spune vreun personaj important din acele zile de graţie ale Timişoarei, veţi afla cel mult un nume: László Tőkés. Bineînţeles, sunt şi alţii care merită recunoaştere pentru faptele sau sacrificiul de atunci. Dar asta este o altă poveste. Vorba unui iscusit scriitor maghiar: cui îi plac berea, crenvurştii şi istoria, să nu fie curios cum se fabrică ele.

A discuta dacă László Tőkés „a fost sau n-a fost”, dacă a contat sau n-a contat în revolta timişoreană şi, implicit, în căderea comunismului din România e un nonsens. Vorbim de un erou veritabil, calitate care nu îi poate fi confiscată. László Tőkés va râmâne un simbol al Timişoarei, iar momentul său de graţie nu necesită aprobări în scris. Mai mult, ca să îl citez pe politologul Tamás Gáspár Miklós, Tőkés e un simbol al României, dar şi chiar şi al Europei Centrale. Nemaivorbind de comunitatea maghiară din România.

După cum se ştie, la începutul acestei luni, preşedintele Klaus Iohannis i-a retras lui László Tőkés distincţia „Steaua României, primită de episcop, în 2009, pentru meritele sale în revolta de la Timişoara. Preşedintele a precizat, scrie Mediafax, că cel care primeşte o astfel de distincţie a statului trebuie să respecte Constituţia României.

L-am căutat pe episcopul László Tőkés pentru a-l întreba cum trăieşte toată povestea. A acceptat interviul şi mi-a răspuns. În română. :).

Cum sună argumentele pentru care v-a fost acordat ordinul „Steaua României”? Există o motivație oficială?

Nu pot să vă spun mai mult decât ce scrie pe actul (decretul prezidențial nr. 1864 din 14 decembrie 2009) ce însoțea medalia propriu zisă: „Președintele României dorind a răsplăti meritele domnului László Tőkés cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, în semn de înaltă apreciere a curajului și demnității de care a dat dovadă, declanșând, prin exemplul personal, revolta istorică a poporului român împotriva dictaturii comuniste, conferă Ordinul Național Steaua României în grad de cavaler.” Semnează Președintele României, Traian Băsescu și Cancelarul Ordinelor.

Cu sau fără distincţie, cum judecați dumneavoastră acum, după un sfert de secol, rolul pe care l-ați jucat în evenimentele de la Timișoara?

Nu cred că eu sunt cel mai îndrituit să-mi apreciez propriul rol jucat în evenimentele din decembrie 1989. După un sfert de secol, chiar că a venit timpul să o facă specialiștii, îndeosebi istoricii, și nu „experții” care se perindă seară de seară „pe sticlă” interpretând trecutul și prezentul după cum sunt plătiți. Dar nici nu vreau să epatez printr-o falsă modestie, așa că trebuie să recunosc: Atotputernicul a decis ca eu și familia mea, înconjurați de câțiva prieteni și enoriași hotărâți, deciși, curajoși, să fim cei care prin rezistența demonstrată să fisurăm acel clopot de sticlă al indiferenței și fricii care a fost instalat deasupra noastră de către aparatul represiv al dictaturii comuniste. De fapt eu nu „am jucat vreun rol”, ci mi-am trăit viața, zi cu zi, împreună cu cei amintiți. Ceea ce am încercat să fac cu bună știință – și se pare că am reușit – a fost doar să sparg acel perete al tăcerii care ne înconjura țara și neamul, perete ridicat de către Ceaușescu și clica lui.

E o vorbă cu tâlc: dacă cineva vrea să dirijeze o orchestră, trebuie să întoarcă spatele la public. Cam asta a făcut preşedintele Iohannis retrăgându-vă distincţia: a ignorat, ca să mă exprim decent, istoria şi valorile politice ale unei bune părţi a celor care l-au votat în toamna lui 2014. Ce partitură credeţi că vrea să orchestreze Klaus Iohannis? Vedeţi gestul preşedintelui ca pe o gafă sau ca pe un pas politic bine cântărit?

Deocamdată nu pot să-mi dau seama cu certitudine, cum nici mulți alții nu o pot face. Curg comentariile, aprecierile și analizele, dar mi-e greu să cred că este o simplă gafă. Mai degrabă e un gest politic. Sugerat de cine? Sunt prea mulți candidați, șirul e lung: de la serviciile secrete până la planificatorii campaniilor electorale din acest an. În plus, eu nu cunosc deloc anturajul actual al președintelui Iohannis, dar din câte știu, dumnealui nu are un consilier priceput în relațiile interetnice și probleme minoritare.

Aţi primit vreo înştiinţare oficială de la Cotroceni, legată de retragerea decoraţiei?

Deocamdată nu, dar se pare că a fost publicată decizia președintelui în Monitorul Oficial. Am aflat despre asta din scrisoarea primită de la cancelaria ordinului, prin care sunt somat scurt să returnez distincția.

Care credeţi că e, de fapt, motivul pentru care v-a fost retrasă „Steaua României”, pentru că e neclar? Nemaivorbind că temeiul deciziei constă, după cum explică lingvistul Szilágyi N. Sándor, în traducerea discutabilă a expresiei maghiare „védhatalmi státusz” prin termenul „protectorat”, un termen bine definit în limbajul relațiilor internaționale, și care are în maghiară un echivalent, anume „protektorátus”.

Mie nu mi-a ieșit niciodată pe gură  cuvântul „protektorátus”, să-mi fie iertat: oare sunt eu răspunzător pentru traducerile care se fac, întâmplător sau voit, greșit? Îmi pare rău, dar nu pot să-mi aplec urechile la tot felul de speculații. Deocamdată musai să mă rezum la cele declarate de președintele republicii, cum că: „Am decis astăzi să-i retrag Ordinul Național Steaua României lui László Tőkés. Cel care primeşte şi acceptă o distincţie din partea statului român trebuie să recunoască și să respecte România, trebuie să aprecieze valorile care stau la baza Constituţiei țării.” Întrucât este neadevărat că eu nu aș recunoaște și nu aș respecta România și constituția ei, nu-mi rămâne decât să cred că decizia domnului președinte a urmat unei comenzi politice. Vedeți și cele spuse mai sus.

Prin 2010, într-un interviu realizat cu Herta Müller, o întrebam dacă ar accepta o distincţie din partea statului român. Mi-a spus că nu. De ce? Pentru că nu era de acord cu foarte multe lucruri care se întâmplau atunci în România. Lucruri politice, bineînţeles. Cu multe lucruri din viaţa politică românească presupun că nici dumneavoastră nu sunteţi de acord. În plus, printre cei care au primit distincţii din partea statului român sunt, după cum presupun că ştiţi, şi destule personaje îndoielnice, penale chiar. Dumneavoastră aţi acceptat propunerea. Care au fost argumentele acelui moment?

Eu unul am considerat atunci și consider până azi, că această distincție este o recunoaștere a succesului revoltei populare din decembrie 1989, în care eu însumi am avut un rol catalizator, să zicem. Tocmai de accea, când cercurile naţionalist-comuniste din jurul lui Victor Ponta au demarat procesul de retragere a Ordinului, l-am și predat timișorenilor, Comitetului de Comemorare a Revoluției din 1989, ca să îl păstreze ei. Pentru că e al lor. Orașul Timișoara, spiritul Timișoarei au fost decorate cu acest Ordin prin persoana mea, cred eu, și, de aceea, este o palmă pe obrazul timișorenilor gestul revocării lui.

Societatea Timişoara, alături de alţii, şi-a exprimat dezacordul faţă de decizia preşedintelui de a vă retrage „Steaua României” considerând decizia drept una pripită, şi solicită reexaminarea de îndată a acesteia. Cum comentaţi? Mai poate fi ciorba reîncălzită?

Dacă ar fi fost o simplă gafă, o decizie nechibzuită, atunci e loc de orice rectificare. Dar de atunci a cam trecut timpul în care se poate recunoaște o greșeală. Aud că domnul Iohannis și-a adjudecat mai multe like-uri pe rețelele de socializare din partea naționaliștilor români decât dislike-uri din partea „europenilor”. Iar mă duce gândul la prezumția că a vrut să facă pe placul unor cercuri sau că a fost serios presat de cine știe cine…

Spre deosebire de interviul realizat ultima oară cu dumneavoastră, dacă nu mă înşeală memoria, în 2007, de data aceasta i-am rugat pe prietenii mei de pe FaceBook să vă adreseze şi ei, dacă au, întrebări. Am ales patru dintre ele:

Prima şi cea mai frecvent pusă sună aşa: Cum aţi reuşit să vă pierdeţi într-un timp atât de scurt nimbul şi capitalul de simpatie uriaş avut în rândul românilor în decembrie 1989?

„Succesul” i se datorează în mare parte fostei Securități, convertit repede, în doar trei luni după revoluție, în Serviciul Român de Informații. În general, serviciile secrete românești – căci sunt mai multe, nici nu știu câte – au avut sarcina, împreună cu importante forțe al vechiului regim național-comunist, să-i demoleze și să-i anihileze, sau cel puțin să-i îndepărteze din viața politică pe foștii dizidenți, pe opozanții sistemului, pe revoluționarii din 1989 și pe protestatarii din anii ce au urmat, care, asemenea mie, și-au ridicat glasul când se obstrucționa procesul de democratizare și de instaurare a statului de drept în România. Adică atunci când se fura revoluția… Să nu uit: atât mass media, cât și o mare parte a intelectualilor români și maghiari au fost părtași în acest demers de „demolare a lui Tőkés”, și o spun cu părere de rău. Dar hai să fiu de bună credință: poate că au fost doar manipulați de cei despre care am vorbit.

A doua întrebare, cumva pe acelaşi calapod: Având în vedere ca sunteţi o persoană curajoasă şi cu suficientă cultură politică, de ce aţi ales varianta discursului mai radical în apărarea comunităţii maghiare, când, cu mai multă diplomaţie, vă era la îndemână să deveniţi un lider naţional, poziţie din care aţi fi putut face mult mai multe pentru maghiarii din România?

Întrebarea, să-mi fie iertat, mi se pare a fi fără noimă. Nu cred că mă laud dacă afirm că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru neamul meu, pentru comunitățile noastre, pentru frații mei întru Hristos, pentru biserica mea. Oare acei „lideri naționali” care se erijează în această postură au procedat aidoma?

A treia: Sunt şi voci care susţin că aţi fost colaborator al Securităţii şi că aţi scăpat cu viaţă, după ce aţi fost ridicat de la domiciliul dumneavoastră din Timişoara, în decembrie 1989, doar din acest motiv. Ce aveţi să le răspundeţi?

Păi, mai lipsesc niște voci în plus – din studiourile unde sunt orchestrate aceste voci –, și azi-mâine eu voi fi cel mai mare susținător al regimului securisto-comunist. Din victimă devin călău.

Ultima: V-a fost frică atunci, în decembrie ’89? Dacă da, explicați-ne de ce anume vă era teamă, ce vi se putea întâmpla, concret? Și până la urmă, cum anume v-ați ținut frica în frâu și de ce vi s-a părut important să vă luptați cu acea frică?

Sigur că mi-a fost frică. Ne-a fost frică, așa cum i-ar fi fost oricărui cap de familie, cu soție însărcinată și cu copil de câțiva anișori, fiind urmăriți, persecutați, hărțuiți de securiști și milițieni. Putea să ni se întâmple orice. Slavă Domnului, am fost doar ridicați cu forța și deportați la Mineu, în acel sat din Sălaj. Nu am de unde să știu ce considerente au stat în spatele acestei decizii a puternicilor de atunci. Probabil că și-au făcut şi ei anumite calcule de moment și pentru cele ce urmau să se întâmple, în primul rând cu ei înșiși. Noi ne-am rugat și am sperat. Numai în bunul Dumnezeu puteam avea nădejde, în cine altcineva? Ca să citez din Sfânta Scriptură: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?”

Ce vă ţine în politică? Care sunt mobilurile care îl fac pe un om al Bisericii să stea într-un univers atât de blamat? Nu există şi alte căi de a vă urma idealurile?

Eu nu mi-am dorit nicio clipă să devin politician, am vrut doar să slujesc. Multiple sunt căile prin care poți, ba chiar e musai să o faci.

O întrebare mai de acasă: Nici Bucureştiul, nici Budapesta, ca centre administrative, nu reuşesc să pătrundă îndeajuns felul de a gândi sau de a fi al ardelenilor şi bănăţenilor. Şi nu pentru că am fi nişte genii, ci pur şi simplu pentru că nu a existat un interes, „o aplecare” în acest sens. O spun ca unul care am locuit ceva ani în ambele capitale. E destul de limpede, aşadar, că pentru a-şi susţine interesele, financiare şi comunitare în primul rând, locuitorii celor două regiuni ar trebui să găsească o a treia cale, specifică, în care maghiarii şi românii cooperează. Trăim, însă, un mic paradox: în timp ce „jos”, la nivel micro-social, acest lucru pare să funcţioneze, adică românii şi maghiarii se apropie formând două culturi tot mai dialogale, „sus”, la nivelul elitelor politice ale celor două comunităţi, tendinţa este spre monolog şi izolare (luaţi, de exemplu, istoria Universităţii de Vară de la Tuşnad). Tot aşa, monologul şi izolarea caracterizează şi relaţia Bucureşti-Budapesta, cu efortul susţinut al ambelor părţi… În acest context, susţineţi, împreună cu colegii dumneavoastră, autonomia Ţinutului Secuiesc. Revendicările dumneavoastră seamănă mult cu cele ale românilor din interiorul Carpaţilor de dinaintea Primului Război Mondial. Revendicări pe care adversarii dumneavoastră politici români par, din papucii de majoritar, să le fi uitat, dar pe care le consideră totuși legitime dacă subiectul în discuție e legat, de exemplu, de românii din Bucovina. De unde şi dialogul surzilor. Nu credeţi că ar fi mai european şi, în ultimă instanţă, mai pragmatic să existe un parteneriat cu coregionalii români în acest proiect? Vi s-a cerut vreodată sau aţi încercat vreodată un astfel de parteneriat?

Subscriu, într-un fel, la această analiză, cu o singură mențiune: chiar deunăzi am reiterat, la o conferință de presă avută la Cluj, ideea, propunerea mea, a noastră mai veche: cele două „națiuni”, cea română și cea maghiară din România, să se așeze prin reprezentanții săi, de la egal la egal, la aceeaşi masă, și să discute sincer și deschis tot ce au de împărțit, ca să zic așa. Deocamdată, însă, majoritatea dorește un singur lucru: să demonstreze forță și superioritate. Dorește mai degrabă să-i alunge sau/și să-i asimileze pe ungurii din România decât să asculte revendicările lor.

Ce le-aţi transmite cetăţenilor români, indiferent de etnie, care continuă să vadă în dumneavoastră un simbol al revoltelor de la Timişoara?

Recent i-am scris președintelui țării. Dați-mi voie să mă citez: „Ȋn aceastǎ regiune, romȃnii şi maghiarii trebuie sǎ-şi respecte reciproc libertatea celuilalt și, dacǎ e cazul, trebuie sǎ luptǎm unindu-ne forţele pentru libertatea și drepturile noastre. Așa cum am fǎcut în decembrie 1989 la Timișoara. Uniţi în libertate: romȃni, germani, maghiari.”