RSS

5 Cover

Top-modelul care a fotografiat eliberarea lagărelor naziste

Model, muză, fotografă, artistă, corespondentă de război şi inovatoare în arta culinară. Acestea au fost  staţiile încărcatului ei traseu profesional. S-a remarcat printr-o inteligenţa vizuală ieşită din comun şi o scriitură excelentă.

A apărut ani la rând pe coperta Vogue şi în alte publicaţii americane de prestigiu. A fost muza cunoscutului artist american Man Ray şi prietenă cu Pablo Picasso, Paul Eluard şi Jean Cocteau. A fotografiat vedete precum Charles Chaplin, Marlene Dietrich, Clark Gable sau Fred Astaire. A fost printre puţinele femei fotograf care au debarcat cu trupele aliate în Normandia şi a participat la bătălia pentru Alsacia şi la eliberarea Parisului. A fost martoră la eliberarea lagărelor de exterminare de la Dachau şi Buchenwald şi a intrat prima în apartamentul lui Hitler după ce armata Führerului a capitulat.

Fire excentrică şi nestatornică, s-a lăsat purtată mereu de dorul de aventură şi de intuiţie. A trăit la New York, Paris, Cairo şi Londra, călătorind în mai multe alte ţări, printre care, de două ori, şi în România. A fost una dintre cele mai remarcabile modele feminine ale secolului XX, admirată îndeosebi pentru spiritul liber, creativitate, inteligenţă, dar şi pentru frumuseţea ei.

Elizabeth Miller s-a născut la 23 aprilie 1907, într-o familie înstărită din Poughkeepsie, un orăşel din statul american New York. Era la doar câţiva ani după ce Sigmund Freud publicase faimoasa carte Interpretarea viselor (1900). Elizabeth a avut doi fraţi şi o copilărie destul de agitată. Şcoala a fost, şi ea, cu năbădăi: înainte de ajunge la universitate, în New York, a fost exmatriculată de mai multe ori.

Tatăl ei, Theodor Miller, inginer şi director la divizia americană a unei companii suedeze, a fost şi un entuziast fotograf amator. El a iniţiat-o pe Elizabeth în fotografie, inclusiv în aspectele tehnice ale acestei arte. Preferata tatălui între cei trei fraţi, Elizabeth a fost un model constant al lui Theodor Miller, pozând nu o dată nud pentru acesta. Cu toate acestea, conform Carolynei Burke, autoarea celei mai importante biografii a viitoarei fotografe, nu există niciun indiciu că între Theodor şi Elisabeth ar fi existat şi altceva decât o relaţie normală tată-fiică.

La opt ani, aflată în vizită la o familie prietenă din Brooklyn, Elizabeth trăieşte prima ei dramă: este violată de un prieten al gazdelor ei. Detaliile incidentului sunt încă neelucidate, dar există o amplă documentaţie despre cei 12 ani de tratament dureros, suportat de Elizabeth pentru infectarea cu gonoree. A fost experienţa care a făcut-o suprarealistă înainte încă de a ajunge pe malurile Senei.

La nici 20 de ani se decide să plece de acasă pentru a gusta atmosfera cosmopolită a marelui New York. Atractivă şi sociabilă, este repede descoperită şi invitată să lucreze ca model. Cel care îi face oferta este nimeni altul decât Condé Nast, cel mai important editor de reviste din America acelor ani, omul pe care Elizabeth l-a cunoscut când acesta i-a salvat viaţa, într-un moment în care era să fie călcată de o maşină în Manhattan.

Avea pe atunci 19 ani. Din Elizabeth devine Lili şi apoi Lee. E numele cu care se şi consacră: în următorii ani apare cu regularitate pe coperţile revistei Vogue devenind rapid una dintre modele de top ale vremii. Face şedinţe cu fotografi celebri: Edward Steichen, George Hoyningen-Huene şi Horst P. Horst. O fotografie a ei apărută într-o reclamă la produse de igienă feminină iscă însă un întreg scandal. Se desparte astfel de Vogue, îşi face bagajele şi pleacă la Paris.

Soseşte în capitala Franţei cu scopul de a învăţa fotografie de la cunoscutul artist suprarealist Man Ray. Se întâmpla în 1929, Lee Miller avea 22 de ani. Îl caută aşadar pe Man Ray şi după ce acesta ezită, spunând că nu-şi pierde vremea  cu studenţi, Lee devine în scurt timp ucenica şi apoi iubita şi muza artistului. Cât timp stă la Paris, îşi deschide propriul ei studio de fotografie. Lucrează cu Man Ray şi inventează împreună tehnica fotografică de solarizare.

Prin fotografiile ei spirituale, Lee Miller se implică în mişcarea suprarealistă şi îi cunoaşte pe Pablo Picasso, Paul Éluard, Jean Cocteau, Gertrude Stein şi Alice B. Toklas, artişti care au ajutat-o să îşi dezvolte creativitatea. Americanca de la Paris apare şi într-un film al lui Jean Cocteau, Sângele Poetului (1930), jucând rolul unei statui.

După trei ani de turbulenţe în relaţia lor, Lee se desparte de Man Ray şi se întoarce la New York, unde deschide un studio de portrete şi publicitate împreună cu fratele ei mai tânăr Erik. Momentul era însă cum nu se poate mai nepotrivit pentru orice fel de afaceri, ravagiile crizei economice americane simţindu-se încă. Faima ei parisiană o ajută însă să îşi găsească clienţi. Şi nu orice clienţi. Îi fotografiază pe Charles Chaplin, Clark Gable şi alte vedete ale Broadwayului.

În nici doi ani renunţă şi la studio şi se căsătoreşte cu Aziz Eloui Bey, un om de afaceri sosit la New York pentru a cumpăra echipament pentru Căile Ferate Egiptene şi cu care s-a cunoscut la Paris. La aflarea veştii, soţia egipteanului se sinucide. Lee pleacă cu Bey la Cairo şi continuă să fotografieze pe cont propriu. Fotografiile din această perioadă sunt considerate a fi printre cele mai suprarealiste imagini ale ei.

Lee era foarte generoasă cu cei apropiaţi: socializează, îi place să joace cărţi, să dea petreceri şi să organizeze expoziţii de artă. Lumea din Cairo era foarte pestriţă, cu oameni sosiţi din întreaga lume, dar anturajul ei era foarte convenţional. Plictisită de atmosferă, pleacă într-un sejur la Paris. La una dintre primele petreceri la care este invitată îl întâlneşte pe artistul şi curatorul suprarealist Ronald Penrose. Britanicul descoperă în ea femeia suprearealistă perfectă. În scurt timp, Lee devine muza şi colaboratoarea acestuia.

După câteva luni, însă, Lee trebuie să se întoarcă la soţui ei egiptean. Penrose merge după ea sub pretextul că e arheolog. Insistenţa îi este însă recompensată: Lee îl părăseşte pe Aziz şi pleacă cu Penrose într-o călătorie prin Europa, ajungând şi în România (vezi galeria foto). În cele din urmă, în toamna anului 1939, cei doi se stabilesc la Londra.

Începe războiul. Lee Miller ignoră rugămintea rudelor şi a prietenilor ei din Statele Unite de a se întoarce acasă şi începe o carieră nouă în fotojurnalism. Este angajată ca fotograf oficial al revistei Vogue, calitate în care fotografiază, în toamna anului 1940, bombardarea Angliei de către nemţi (The Blitz). În timpul sau între bombardamente, participă la numeroasele petreceri organizate în capitala britanică. Erau întruniri la care puteai întâlni tot felul de oameni, de la politicieni la jurnalişti, de la oameni de afaceri la pictori şi artişti. Era un fel de Who’s who al Londrei.

La una dintre aceste întruniri, Lee îl întâlneşte pe David Sherman, corespondentul revistei Time. Frustrată printre altele că nu beneficiază de binefacerile Armatei Americane din Anglia (ţigări Camel, arahide, whisky ş.a.), este convinsă de Sherman să îşi facă acreditarea pentru a fi corespondent de război la publicaţiile Condé Nast. Aşa ajunge să primească uniformă şi să fie printre puţinele femei fotograf care particpă la debarcarea trupelor aliate în Normandia. Acolo filmează un spital de răniţi şi îşi redescoperă vocaţia de fotograf. În scurt timp se întoarce la Londra şi se înscrie în Divizia 83 americană, cu care merge în Europa, acompaniată de David Sherman.

Lee Miller cunoaşte astfel şi aspectele întunecate ale războiului: degradarea, crimele, umilinţele. Ajunsă în Franţa, participă la eliberarea Parisului şi la bătălia pentru Alsacia. La Paris, în timp ce majoritatea fotoreporterilor sunt preocupaţi de  mulţimea fericită, de îmbrăţişări şi de generali, Lee se duce şi îl caută pe Picasso, fără a şti însă dacă trăieşte sau nu. Când îl găseşte, Picasso îi spune uimit: „Eşti primul soldat aliat pe care îl întâlnesc”.

Lee consemna atunci, că după război există multă bucurie şi euforie a libertăţii, dar există şi multe drame, distrugeri, descoperirea ororilor şi a erorilor umane, a speranţelor deşarte şi promisiunikir încălcate. Zilele de după război sunt, spunea ea, ca o mahmureală, ca o letargie după un chef crâncen.

Îşi continuă drumul alături de Divizia 83. Relatările ei despre război nu sunt deloc romanţate. Ajunge la Leipzig în ziua în care Al Treilea Reich sucombă şi mulţi nazişti îşi pun capăt zilelor. Primarul oraşului, Alfred Freybourg, împreună cu fiica şi soţia acestuia, se înţeleg să se sinucidă împreună, într-un gest comun de onoare, în clădirea primăriei. Lee este printre primele sosite la faţa locului după comiterea suicidelor. Fotografia surprinde fata primarului într-o lumină caldă, prietenoasă, ca şi cum ar visa, aflată undeva între viaţă şi moarte, o stare pe care artiştii şi poeţii suprarealişti o admiră foarte mult.

Divizia 83 ajunge şi la Dachau, unde Lee este martoră la eliberarea lagărului de exterminare. Fotografiază tot, până când nu mai are filme pentru aparat. Deşi ura ei viscerală faţă de nazişti era cunoscută de toţi apropiaţii ei, fotografiile facute la Dachau, şi apoi la Buchenwald, transmit o anumită detaşare, redescoperim în ele backgroundul ei suprarealist. Sunt imaginile care reprezintă punctul culminant al carierei sale fotografice.

După Dachau, Miller ajunge în aceeaşi zi la München şi, împreună cu Sherman, caută apartamentul lui Hitler. Îl găsesc. Sunt primii care contemplă bârlogul celui mai vânat om al planetei. Obosită, Lee vrea să se relaxeze şi face o baie în cada personală a Führerului. Bocancii ei plini de noroi îi pune chiar lîngă cadă, construind un contrast izbitor. Colegul său de la Time imortalizează scena iar fotografia devine antologică.

După război, Lee Miller pare extenuată, parcă mahmură şi nesigură pe viitorul ei. Vizitează, totuşi, Danemarca şi alte câteva ţări pentru a vedea cum au supravieţuit conflagraţiei. Pleacă la Viena, unde fotografiază copiii muribunzi ai unui spital. La Budapesta pozează execuţia fostului premier László Bárdosy. Se spune despre ea că îi plăcea mereu să fie acolo unde este mai greu de ajuns…

În ianuarie 1946 ajunge, din nou, şi în România. La Bucureşti se întâlneşte cu regele Mihai şi regina-mamă Elena, dar şi cu Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi alţi lideri politici. Impresiile ei din România au fost publicate în numărul din mai al aceluiaşi an al revistei Vogue.

În 1946 se reîntâlneşte cu Ronald Penrose şi pleacă cu el în Statele Unite. Se mai revăd o dată cu Man Ray, în California. Când află că vor avea un copil, fotografa divorţează de Bey şi pe 3 mai 1947 se căsătoreşte cu Penrose. În septembrie se naşte baiatul lor, Antony Penrose. În 1949, cei doi cumpără Farley Farm House, un domeniu din Sussex, în Anglia, şi se stabilesc acolo. De-a lungul anilor 1950 şi 1960, Farley Farm a devenit un soi de Mecca a artiştilor, fiind vizitată de personalităţi precum Picasso, Man Ray, Henry Moore, Paul Eluard, Saul Steinberg, Max Ernst şi alţii.

În timp ce Ronald Penrose devine un pictor tot mai apreciat, Miller renunţă la fotografiat, realizând doar poze ocazionale, când avea vizitatori. Se apucă însă de gastronomie, cu relativ succes. Începe însă să bea şi devine tot mai depresivă şi mai conflictuală. Fiul ei descrie această perioadă ca pe o „spirală descendentă”, care poate că a fost accelerată şi de relaţia lungă a soţului ei cu acrobata Diane Deriaz. Probabil, însă, şi de stresul post-traumatic cauzat de cele văzute de ea în război, experienţă despre care fotografa a vorbit extrem de rar.

Lee Miller a murit de cancer în 1977, la 70 de ani, în casa ei de la Farley Farm.

*


Articol scris pentru România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*